Compliment – a ști sau a nu ști a-l primi
Compliment 1: – Ești frumoasă! – Ei, da, tu nu vezi cum îmi stă părul?
Compliment 2: – Ai o voce plăcută. – S-o auzi când e neplăcută!
Compliment 3: – Ce bine-ți stă cu bluza asta! – Am dat 20 de lei pe ea.
Și exemplele de compliment și de respingere a lui pot continua!
După ce m-am tot lăudat cu desul – dar niciodată destulul – mulțumesc, am realizat că există un sector în care sunt codașă la… mulțumiri. Ca mine, multe alte persoane. Căci, bineînțeles, mi-e mai ușor să observ la alții încrâncenarea cu care barează un compliment.
Două tipuri de iubire. În care vrei să creșteți?
Între un el și o ea care se iubesc există două tipuri de iubire: lumânare și candelă.
Relația de tip lumânare se ramifică. Lumânarea poate fi simplă sau sculptată, din ceară naturală sau din tot felul de combinații, parfumată sau nu, arzând molcom sau agitat, încălzind, luminând, descoperind umbre, culori, vise, suflete. Cert e că, mai devreme sau mai târziu, există un capăt al lumânării. Și știm… sau aflăm între timp… că există și un capăt al relației.
Iubirea de tip candelă poate fi nemuritoare. Îți dorești să arzi pentru ea, să fii acolo, prezent, să fii implicat, să muncești în pereche pentru candela voastră. Din păcate, nici iubirea de tip candelă nu e mereu nemuritoare. Pentru că munca în echipă e grea. Chiar și atunci când e minunată!
Doamna cu porumbeii și-un dialog din „Singur acasă 2”
Sursă foto: captură online din „Singur acasă 2” Recunoașteți personajele? Mda, e perioada… „Singur acasă”. Partea a doua, „Pierdut în New York”, cuprinde un dialog destul de fain între Kevin și doamna cu porumbeii. E o lecție… de ținut minte! Motiv pentru care am transcris vorbele. Să le citim, să le recitim, să le înțelegem, să le uităm… și să știm, apoi, unde să ne întoarcem la ele.
Adevăratul coșmar din ziua Halloween
Vrei coșmar de Halloween? Și de fiecare zi? Hai cu adevărul! Demachiază-te. Dă-ți jos toate măștile de pe chip și din suflet! Renunță la aparențe! Dezbracă-te! Aruncă toate voalurile, toate filtrele și toate strălucirile!
Arată-ți iadul din suflet, din gândire și din cerul gurii! Îndrăznește să te privești în toată splendoarea! Dă-ți voie să te îngrozești. Țipă în gura mare: ăsta-s eu, monstrul monștrilor! Astea-s rănile mele! Ăsta e sângele meu și ăsta e veninul din mine!
Felices los 4
YouTube își face de cap la mine pe laptop. Îmi dă muzici după cum dorește și îl las așa – să mă surprindă. Hop!, și-apare Maluma, cu Felices los 4. Mă opresc din treabă și ascult râzând, amintindu-mi…
Cândva, o doamnă aștepta să mă întâlnească, să-mi spună ce melodie cu ritm fain a descoperit – și să-mi ceară să-i deslușesc cuvintele.
E super simpatică doamna și bine ancorată în niște valori. Așa că a căscat ochii mari, mari, când a realizat că de câteva săptămâni cânta despre Felices lor 4 – adică fericiți toți patru, prinși în niște iubiri și niște înșelăciuni demne de telenovelele în care, într-un final, toată lumea e cu toată lumea și toată lumea e fericită!
Putem fi… felices los 4?
Astăzi, unde dai, unde cauți, se vorbește despre un mare și răsunător divorț. Altul. Până vor apărea altul și altul… Astăzi, toată lumea invocă faimoasa karma – sau cum s-o chema ea. Căci o femeie care s-a mulțumit acum 13 ani cu bărbatul alteia, rămânând însărcinată, se vede în postura de nevastă înșelată a unui bărbat care așteaptă copilul alteia. Că viața bate filmul… asta știm deja. E veche de când pământul și mult dinainte de a fi la modă să invoci „karma”.
Eu cred, pur și simplu, că fericirea nu se poate crea pe nefericiri. E o lege nescrisă, știută și veșnic încălcată – pentru că fiecare trădător ar putea jura că el n-o va da în bară. Și, totuși, numai în muzici și-n filme putem fi… felices los 4 și cu încă niște puradei pe lângă noi. Căci, în viața reală, oamenii mari suferă – iar universul copiilor riscă să se frângă sub indiferența și îndrăgostelile fără cap ale oamenilor dragi.
Falimentul duce la faliment și la ură – dar ura se poate vindeca prin iubire
Cred că orice om poate trăi fără să meargă la mall.
Cred că orice om poate trăi fără să meargă la teatru.
„Ce pastile iei?” – medicamente și analfabetism funcțional
„Ce pastile iei?” Primesc uneori întrebarea asta când mă bag în seamă și comentez pe paginile altora. Băgat în seamă… vorba vine. Pentru că eu nu-s cu răspunsuri „haha”, „da, ce minunat ai zis”, nici nu mă iau de alții. Adică, ori mă implic în răspuns, ori tac. Așa că, dacă îmi place o temă abordată, accept provocarea și îmi exprim punctul de vedere. Cum mă pricep. Cum e contextul. În versuri, uneori, în fragmente de postări, cu alte ocazii sau în comentarii la cald. Cu subiect, cu predicat, cu argumente, cu tot. Unii dintre voi (mă) știți deja, că în acest mod m-ați și cunoscut și ați devenit cititori în… Șapte pietre.
Logic că nu toată lumea e de acord cu ce spun, logic că nu trebuie să mă placă toți, logic că, dacă mă bag în gura lupului, uneori pot ieși ronțăită. M-am învățat cu de toate.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
