După doar o săptămână de la Paști, mi-am reamintit cât sunt de rea. De creștină cu numele și de păcătoasă cu fapta. De nemerituoasă. Și de binecuvântată. În toiul tulburărilor mele, am primit un telefon. Și o întrebare: „Vrei să mergi mâine la Sihăstria?”. Doamne… cum să nu vreau?! Dar cu ce curaj să merg eu acolo, să mă apropii de moaștele Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa, să asist la deschiderea mormintelor?… Doamne, iartă-mă! Iertați-mă, Sfinților! Primiți-mă, Sfinților! Doamne, slavă Ție! 

Mâine devine, în câteva ore și-n puțin timp de somn, azi. Iar pe drumul de la Iași la Sihăstria simt că zbor… deși în multe etape se merge bară la bară, maxim în viteza a doua. E un moment istoric.

E un moment-document.

Mai presus de toate, e un moment de suflet. De emoție. De bucurie cu ochii în lacrimi!

La Mănăstirea Sihăstria e liniște. Călugări, maici, preoți, credincioși – câte puțini din fiecare – așteaptă. La timpul potrivit, Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul și Preasfințitul Părinte Veniamin al Basarabiei de Sud binecuvântează și încep urcarea spre cimitir. Spre grădina cu Sfinți! Spre un colț de Rai atât de la îndemână, atât de palpabil.

Rugăciuni. Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Cântări. Inimi care bubuie în piept. În numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Amin. Timpul trece fără să-l simți. Și timpul, parcă, se oprește. Două morminte, unul lângă altul. Doi părinți. Doi prieteni care și-au făgăduit să rămână împreună de-a lungul vieții și să se îngroape cel care moare ultimul la umbra primului. Două suflete unite în Veșnicie. Doi rugători. Doi Sfinți.

Lopețile încep să lucreze.

La un mormânt și la celălalt, concomitent. Patru roabe se umplu constant, iar un celofan uriaș de la marginea cimitirului devine sălaș pentru pământul Sfinților. Pământ sfințit de atâtea lacrimi și de rugăciuni, de atâtea minuni. 

Privesc către călugării care sapă și la efortul lor. Privesc către călugării care duc pământul. Îi fericesc! Muncesc. E greu. Devine cald. Și mai cald decât arată orice termometru. E osteneală. Dar e atâta viață în ei și atâta har, că nu se poate să nu îți dorești să fi fost în locul lor. Sunt frumoși! Sunt luminoși. Sunt veseli și-n fiecare picătură de sudoare e o binecuvântare. 

Se scurge o oră într-un du-te-vino continuu. Ceva se aude. Sunet de lemn. Primele lespezi care acoperă sicriele încep să iasă la lumină. Și soarele e din ce în ce mai dogoritor. Din nou, sunet de lemn. Și-un vânt care intră în oase. Apoi, soare din nou. Puternic. Neobosit. Se face liniște. De mormânt, îmi vine să spun. Parcă oamenii nu-și mai aud respirația. Iar păsările ciripesc. Tare. Din ce în ce mai tare. Cântă Părinților așa cum au făcut-o întotdeauna. E slujba lor acum. 

„Aduceți cizmele de cauciuc! Aduceți găleți!”, se strigă.

Credincioșii care înconjoară cimitirul încep să murmure. Ce se întâmplă? Din mormântul Părintelui Cleopa se scot, rând pe rând, găleți cu apă curată și limpede ca de izvor. Părinții se spală cu apă pe față și udă mormintele din jur. Credincioșii cer și ei o picătură. Se agită. Nedumerirea continuă. Zeci de găleți. La fel: cu apă curată și limpede ca de izvor! Cum e posibil așa ceva?… Spre final, dintr-o găleată se scurge mâl. Săvârșitu-s-a. Ierarhii, călugării, toți cei responsabili de constatarea momentului și a descoperirii sfintelor moaște sunt acolo, la Sfântul Cuvios Cleopa. Se aduc cutii în care se pun, cu grijă, obiecte găsite. Se aduce o pânză mare, albă. Se aduce și un sicriu nou, de lemn, pentru sfintele moaște. O părticică rămâne la Preasfințitul Nichifor, pe o tăviță acoperită cu un ștergar. Și oamenii se așază în rând, la închinare.

La final merg și eu, cu bucurie și cu sfială.

Ajung față în față cu Sfântul Cleopa. Mă închin, mă aplec, sărut. Îmi doresc să rămân acolo, contopită cu acel moment. Dar fac un pas. Al doilea pas. Mă îndepărtez… Și când trag aer în piept, simt în nări belșug de bună mireasmă. Refac traseul cu ochii minții. Mă închin, mă aplec, sărut. Mai fac doi pași. Iar mirosul acela e atât de profund și de dătător de viață încât îmi vine să zburd. Eu, puțin merituoasa… eu, reaua… eu, cea plină de daruri…

La mormântul Sfântului Cuvios Paisie s-a tot lucrat cât s-au descoperit moaștele Sfântului Cleopa – așa că procedura e mai rapidă acum. Și vine rândul unor noi cutii în care se pun cu grijă obiecte. Încălțările. Dar și veșmintele și metanierele – la ambii Părinți, intacte. Și vine rândul unui nou sicriu de lemn pentru sfintele moaște. Și-o nouă tăviță, de data asta în mâinile Preasfințitului Veniamin. Sfinte moaște și un ștergar. Mă așez la rândul de închinare, dar văd cum se pornește procesiunea către biserica cea mare. Aș vrea să mă supăr. Să mă întristez că nu am apucat să sărut sfintele moaște. Nu-mi iese. Sunt atât de fericită că, oricum, am fost acolo, în preajmă, că nici nu contează că nu m-am atins fizic de Sfânt. Oricum, am deja atâtea daruri!

Din cimitir și până spre biserică mă însoțește o doamnă.

Povestește că urmărește Doxologia, că-mi urmărește munca. Mă felicită. Mă codesc, ca de obicei. Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Apoi, mărturisește cum de-a ajuns acolo fix într-un asemenea moment. De la Galați, de acasă, unde venise cu familia în vizită. Căci casa ei, copiii și soțul, înseamnă acum Franța. Și spre Franța se îndreaptă, dar cu un scurt pelerinaj înainte – în care s-a întâmplat să participe la un moment la care n-ar fi putut visa într-o mie de ani. Ce minunate-s potrivirile de întâmplări! Ce dar mare a primit familia aceasta! Să fie aproape de moaștele Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa!

Ajungem în biserică. Și-i slujbă. Și-i bine. Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Ascult un cuvânt de folos – apoi ies afară și las să treacă pe lângă mine părinții. Și Sfinții. Sunt atât de aproape. Pot pune mâna pe locul în care scrie „Sfântul Paisie”. Sunt moaștele lui acolo. Nu îndrăznesc, însă, a tulbura cu vreo mișcare momentul acesta.

Sfintele moaște și toate obiectele sunt duse în aghiasmatar. Acolo nu mai sunt primiți credincioșii. Acolo urmează spălarea sfintelor moaște cu apă, vin și untdelemn. În zonă, îmi reîntâlnesc colegii care au filmat și au fotografiat. Care au fost acolo, aproape. Atât de aproape! Și aud mărturiile lor pline de bucurie. „La Sfântul Cleopa mirosea delicat, a scorțișoară.” „Când s-a descoperit sicriul Sfântului Paisie, a ieșit un miros bun și puternic de trandafiri!”, „Se vedea, nu doar se simțea! Am văzut mireasma aceea ca un abur”. Mă bucur pentru ei. Și simt ceva – dar încă nu pricep.

Unii călugări intră și alții ies din aghiasmatar.

Aerul bun de Sihăstria se „parfumează” de fiecare dată când ușa se deschide. De parcă înăuntru s-ar desface capacul unui butoi cu tot felul de miresme. Nu mi se pare. Lumea simte. Lumea se minunează. Toți tragem aer puternic în piept în cele câteva secunde cât avem privilegiul ușii care se mișcă. E impresionant! E dar peste dar peste dar…

Povestesc cele întâmplate, cele simțite, cele trăite. Continui să mulțumesc. Și să mă întreb ce-am făcut eu ca să merit o asemenea bucurie, când nimic nu merit… Cum am ajuns eu, ca o păcătoasă ce sunt, să particip la un asemenea moment. O bucurie ca o palmă. O smerire. Zâmbesc. Oare aș fi putut să mă smeresc dacă mergeam acolo netulburată, crezând că toată lumea e a mea și că-s un bun creștin? Oare aș fi putut să duc atâta binecuvântare fără să am ochii rușinați și în pământ? Oare aș fi putut să povestesc fără să mă mândresc că am participat la un eveniment la care tot sufletul creștin ar fi dorit să participe și n-a putut?

Iartă-mă, Doamne! Mulțumesc, Doamne! Slavă Ție, Doamne, pentru Sfinții Tăi!

Sfinte Paisie și Sfinte Cleopa, iertați-mă! Sfinte Paisie și Sfinte Cleopa, vă mulțumesc! Rugați-vă pentru mine, păcătoasa! Rugați-vă pentru noi! Ajutați-ne să vă urmăm în cele bune. Fără de răutate, fără de mândrie, fără de păcat. Ajutați-ne să ne îndreptăm viața și să iubim pe Dumnezeu. Să avem răbdare, răbdare, răbdare… și gândul la moarte, ca să trăim frumos. Și să murim frumos, spre mântuire. Ajutați-ne și ghidați-ne spre poarta Raiului. Să ne mănânce Raiul pe toți și să se bucure Domnul de noi!

În cimitir, două morminte au rămas goale. Și unii ajung abia acum să se închine. Aud un glas stins: „Am pierdut momentul”. Și mai aud o voce: „N-ați pierdut nimic, ați ajuns ca femeile mironosițe, să vedeți mormântul gol. Hristos a înviat!”.

[Textul acesta – despre moaștele Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa – a fost publicat pe Doxologia prima dată, dar îl păstrez și aici, spre aducere aminte.]