Din culisele unui interviu cu Luiza Barcan, critic și istoric de artă
Nu sunt cea mai cea cunoscătoare în domeniul artelor. Îmi știu bine limitele și limitările. De aceea, când mi s-a cerut să merg în scop de cercetare și de muncă la vernisarea celor patru expoziții de sculptură pe care le puteți vedea în această perioadă la Muzeul Mitropolitan din Iași, mi s-a pus un nod în gât. Una e să admir eu ceva pentru mine, alta e să transmit mai departe. Nu doar o simplă știre – ci mai mult de atât. Trebuia să descopăr eu ce anume. Libertatea e bună, dar uneori e tare greu când ți se oferă libertate și nu știi ce să faci cu ea. Nodul meu în gât și cu mine am ajuns la eveniment. Și, la un moment dat, când am auzit-o pe Luiza Barcan vorbind, am simțit că mi se deschid urechile și inima.
Ziua cea mai periculoasă din an
Și cum mă uitam eu astă noapte la Recrutul, nu știu cum să vă zic… dar FIX episodul de astă noapte era despre ziua cea mai periculoasă din an. Adică despre… Valentine’s Day.
Am zâmbit, realizând felul în care s-a pliat filmul pe realitate. O realitate care nu mă impresionează. Dar care, na, ce să zic… în State este „la ea acasă”.
Nu despre dragoste o să vă vorbesc sau despre felul în care ținem sau nu ținem noi această „sărbătoare”. Însă altceva mi-a atras atenția în film. La ședința de dimineață, polițiștii erau în alertă… tocmai pentru că se anunța o zi grea.
Citez:
Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta!
Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta!
Una dintre rugăciunile scurte și minunate care îmi place mult. O rugăciune pe care o rostesc de fiecare dată când ajung la Catedrala Mitropolitană, față în față cu Sfântul Teodosie cel Mare.
Pe podele de nuiele: Maria-Paula vă colindă cu bucurie
Știți ce se întâmplă… pe podele de nuiele? Se întâmplă o cântare în prag de sărbătoare! 🙂
După ce am pus colinde în 2019 – Bună sara, gazdă aleasă! și în 2020 – Răsunet blând de clopoței, am crezul că e cam gata cu partea de colindat în public.
Povestea unor îmbrățișări
Pe 16 septembrie 2019 am scris și am rostit niște gânduri despre… îmbrățișări. Nu despre O îmbrățișare, ci despre mai multe. Unele frumoase, altele devenite, în timp, de nedorit. Unele ascunse, altele adormite. Unele trezite din urât și din nou fericite. O poveste despre noi, oamenii, și despre brațele noastre cuprinse în… îmbrățișări. Sau o poveste numai despre mine – cine mai știe?…
Azi am decis ca acest clip să își facă și aici culcuș, în îmbrățișarea blogului. Or fi mulți patru ani de așteptare? Sunt așa cum sunt. Și probabil că azi era ziua lor. A îmbrățișărilor și a celor Șapte pietre.
Tur ghidat prin Cimitirul Eternitatea
La sfârșitul săptămânii trecute, am petrecut câteva ore în… Cimitirul Eternitatea! De data aceasta, nu pentru a ne lua rămas-bun de la cineva – ci pentru a învăța! Au fost momente vii și pline de informație, grație ghidului fantastic Irina Tacu Cociu. Turul ghidat a făcut parte din cadrul proiectului Promovarea Patrimoniului între Real și Virtual. Un proiect implementat de Asociația Iași – Artă, Cultură, Patrimoniu și finanțat de Primăria Municipiului Iași.
De ce am ajuns în Cimitirul Eternitatea? Pentru că-l știu dintotdeauna și pentru că-l știu prea puțin. Pentru că, atunci când vorbești despre el, vorbești despre al doilea cimitir din țară ca mărime, după Cimitirul Bellu din București. Un loc în care sunt înmormântate peste 900 de personalități. Sunt scriitori, medici, arhitecți, cofetari, fotografi, pictori, oameni politici sau din familii boierești.
Un influencer a dat-o în bară – abia acum ai ceva de învățat
O persoană publică destul de colorată ca vizibilitate – și, evident pentru oricine, destul de tristă în viața ei – a greșit rău. Cu alcool, droguri, condus cu permisul suspendat. Putea să iasă mult mai urât decât atât dacă, Doamne ferește, existau victime de pe urma teribilismului său. E bine că nu. Și, totuși, un influencer a dat-o în bară.
Persoana asta va plăti. Nu mă simt în niciun fel doritoare s-o pun eu la zid. Dar, ce să vezi. O pune acum toată lumea la zid. Cu aceeași ușurință cu care până mai ieri unii o suiau pe culmi ale gloriei. Alții se amuzau de ea și o urmăreau pentru cancan. Iar mulți – probabil cei mai mulți – o invidiau. Că are. Că face. Că drege. Motto-ul ei era, oricum, că mai bine plânge într-o mașină de lux decât pe o bicicletă. Ceva de genul.
Am perceput mereu această persoană publică – influencer?! – ca fiind un suflet chinuit. O cred că a vrut doar să fie „o fată iubită și fericită”, însă rolurile pe care le juca în public o îndepărtau mult de țintă. Supremația, aroganța, dorința de a-i pune pe toți la punct, stima de sine umflată cu pompa, autosuficiența… toate măștile astea ale ei urlau de durere.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
