Chef de ceartă – cu sau fără?!…
Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.
Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.
Tarantule vii prin Iași
Da, am văzut 36 de tarantule vii prin Iași. Dar nu așa, lăsate de capul lor, ci în cadrul expoziției The TaranTerra Project, la Palas.
Ce să spun… sunt niște verișoare mai mari ale păienjenuților pe care-i mai întâlnim în viața de zi cu zi. Frumoase ca niște plușuri (ori ca tarantula noastră din sârmă plușată) – cu modele și culori interesante… și mișcătoare, frate! Din terariile lor n-am reușit să le pozez în toată splendoarea – dar nici nu le-aș fi ținut în palmă de amorul artei! 🙂
Tarantula Brienne Am fost cam pe fugă… și nu pot spune că am reținut multe informații. Dar, pentru cine voia să studieze, avea ce. Pentru că în dreptul fiecărei tarantule era un carton cu imagine, denumire oficială, denumire populară, temperament, dimensiune maximă, longevitate.
La apel cu… fața mea! :)
De ce ai pus poza aia/ sau aia/ sau ailaltă cu tine? Nu te… avantajează! Unii doar o gândesc, unii o sugerează, alții o spun, iar eu zâmbesc. Nu te avantajează = fața mea este nașpa. Sau, mai de-a dreptul, sunt urâtă. Doar în poza aia (cică).
Eu nu mă văd frumoasă. Nici în viața de zi cu zi, nici în vreo imagine. În fiecare am câte ceva de comentat. Așa că, dacă mi-ar fi teamă de adevăr și că-s urâtă, dacă m-aș gândi mereu la ce-o spune lumea, un lucru e clar: n-ați mai vedea (aproape) nicio fotografie cu fața mea.
Dar voi vedeți. Poate chiar mai multe decât v-ar fi suficient! 🙂 Pentru că, pe lângă fața mea, mai există un mesaj de transmis. Iar acela mi se pare cel mai important – oricât de banal ar părea. Eu nu pot vorbi despre naturalețe, asumare în pielea mea, acceptare, vulnerabilitate, iubire, simplitate, recunoștință, firesc… și, în același timp, să mă trec printr-o mie de filtre, să pozez doar nu-știu-cum, să am grijă exagerată la niște detalii care nu mă reprezintă.
Așteptarea omului iubit – o așteptare… activă!
Astă noapte am adormit cu zâmbetul pe buze. Citisem comentariul unei femei: Doamne ajută, foarte bine, aștept! Of, așteptarea asta…!
Postarea la care scrisese era despre iubire – și despre cum îți apare în viață omul minunat fix la momentul potrivit.
„Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!”
„Te omor!”… cum sună asta! M-am nimerit, la un moment dat, intervenind doar cu prezența și-o privire… când un băiat de vreo 10 ani băgase mâna-n gâtul altuia de aproximativ aceeași vârstă:
– Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!
Când am apărut în zonă, spiritele s-au calmat. Am tăcut. Culmea e că auzisem de la ce-a pornit conflictul. Cel luat de gât bâiguise ceva în lehamite, pentru că nu știa răspunsul la ceea ce fusese întrebat. Iar cel care-a întrebat înțelese din bâiguiala aia că fusese înjurat de mamă. Totuși, deși nu era vreun sfânt… de data aia amicul său chiar nu vorbise prostii, ci doar fusese neclar în exprimare.
Peste ceva timp, am rămas singură în zonă cu… atacatorul. Am turnat suc în pahare și m-am dus la el.
Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…
Mărturisirea din somn: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”
Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.
M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.
M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
