Impresii după opt ședințe de epilare definitivă
Am nevoie de-o poză cu picioare!, am zis. Cu gândul la postarea despre epilare definitivă. Și-am început să râd. Mi-a cam ajuns imaginea de pe masa de epilat… Că nu-s artistă de felul meu și n-aș vrea să vă sperii.
Dar fotografii cu starea mea de bine când sunt în rochii și cu picioarele la vedere tot ați văzut în ultimul an. Și-o să mai vedeți!
De curând, am încheiat cele opt ședințe cumpărate în pachetul de epilare definitivă laser. Mulțumită am fost imediat după prima ședință – și, de atunci, zi de zi, ședință după ședință!
Hristos a înviat – salutul de după Înviere
Hristos a înviat! Am ieșit din birou să-mi fac o cafea – un etaj mai jos.
Pe sală, un băiețel de vreo 10 ani.
– Bună!, îi zic eu, zâmbind.
– Hristos a înviat!, mă salută el.
Mironosițe de ieri și de azi
Așa cum 1 iunie, Ziua Copilului, își are echivalentul în Biserică pe 26 noiembrie, de ziua Sfântului Stelian, la fel se întâmplă și cu 8 martie.
O lecție cu picioare
M-apuc de „editat” o poză cu mine. Dar nu ca să mă editez pe mine, ci să văd niște chestiuni tehnice, de scos obiecte din cadru, de schimbat fundalul, de… specialist care nu sunt! Dar încerc și eu să mai înțeleg câte ceva, dacă tot am mai prins o zi de viață. Și-n tot acest context… se naște o lecție cu picioare.
Căci apare Maria mea în zonă. Îi arăt „creația”, la care ea spune:
– Da… mai ai de lucru până descoperi cum se face. Daaaar! Dacă vrei, pot să editez și să-ți fac picioarele mai subțiri!
Chef de ceartă – cu sau fără?!…
Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.
Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.
Tarantule vii prin Iași
Da, am văzut 36 de tarantule vii prin Iași. Dar nu așa, lăsate de capul lor, ci în cadrul expoziției The TaranTerra Project, la Palas.
Ce să spun… sunt niște verișoare mai mari ale păienjenuților pe care-i mai întâlnim în viața de zi cu zi. Frumoase ca niște plușuri (ori ca tarantula noastră din sârmă plușată) – cu modele și culori interesante… și mișcătoare, frate! Din terariile lor n-am reușit să le pozez în toată splendoarea – dar nici nu le-aș fi ținut în palmă de amorul artei! 🙂
Tarantula Brienne Am fost cam pe fugă… și nu pot spune că am reținut multe informații. Dar, pentru cine voia să studieze, avea ce. Pentru că în dreptul fiecărei tarantule era un carton cu imagine, denumire oficială, denumire populară, temperament, dimensiune maximă, longevitate.
La apel cu… fața mea! :)
De ce ai pus poza aia/ sau aia/ sau ailaltă cu tine? Nu te… avantajează! Unii doar o gândesc, unii o sugerează, alții o spun, iar eu zâmbesc. Nu te avantajează = fața mea este nașpa. Sau, mai de-a dreptul, sunt urâtă. Doar în poza aia (cică).
Eu nu mă văd frumoasă. Nici în viața de zi cu zi, nici în vreo imagine. În fiecare am câte ceva de comentat. Așa că, dacă mi-ar fi teamă de adevăr și că-s urâtă, dacă m-aș gândi mereu la ce-o spune lumea, un lucru e clar: n-ați mai vedea (aproape) nicio fotografie cu fața mea.
Dar voi vedeți. Poate chiar mai multe decât v-ar fi suficient! 🙂 Pentru că, pe lângă fața mea, mai există un mesaj de transmis. Iar acela mi se pare cel mai important – oricât de banal ar părea. Eu nu pot vorbi despre naturalețe, asumare în pielea mea, acceptare, vulnerabilitate, iubire, simplitate, recunoștință, firesc… și, în același timp, să mă trec printr-o mie de filtre, să pozez doar nu-știu-cum, să am grijă exagerată la niște detalii care nu mă reprezintă.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
