Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…

Prin fața ochilor au început să-mi treacă sticluțele de medicamente puse pe la câte un capăt de saltea. Și, apoi, consultațiile medicilor de la Providența – la care asist în zilele în care ajung la Centrul de evenimente Agora al Arhiepiscopiei Iașilor, acolo unde sunt cazați refugiați din Ucraina.

M-am tulburat.

Atunci mi-am imaginat starea de rău a copilului meu prin vreun buncăr. Pe la vreo graniță. Sau, în cel mai bun caz, pe la vreo cazare decentă, departe de casă, unde oameni străini încearcă să ofere pentru câteva ore, pentru câteva zile, pentru cât e nevoie… senzația de acasă.

Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile! Ce bine că ai parte doar de-o răceală trecătoare!… Ce rău îmi pare că tușești și că ai frisoane – dar ce bine că nu-i mai grav de-atât! Ce bine că stai înfofolit în păturile tale și în brațele mele, în patul nostru, în camera noastră, în casa noastră, în țara asta în care e încă pace!…

Doamne, suntem atât de nemulțumiți și de nemulțumitori când toate-s bune! Ne plângem atât de mult și-atât de des de toate mărunțișurile! Și, Doamne, ajungem să apreciem boli și necazuri… ajungem să mulțumim pentru ele – și să ne rugăm să nu ne dai, Doamne, cât putem duce!

În apropierea noastră, copii veseli și sănătoși sunt azi copii înspăimântați. Unii sunt în continuare sănătoși. Alții n-au fost nicicând – și, cu atât mai greu le e războiul… Unii copii au răcit acum. Și-și poartă tusea, febra, frisoanele prin vreun buncăr. Sau pe la vreo graniță. Sau prin vreo gazdă.

Doamne, ajută ca și pentru ei să treacă! Doamne, adu-le pace în trup și-n suflet, în inimi și-n familii, în țară și în lume! Doamne, adu Tu pace și sănătate peste copilăria copiilor noștri!…