• Bucurii,  Din online

    #numaratoareainversa – ultimele 31 de zile din an

    31 de zile din luna decembrie au însemnat… #numaratoareainversa. O numărătoare inversă a timpului, până la întâlnirea cu 2023.

    31 de zile din luna decembrie m-am văzut, zi de zi, live pe Facebook, cu oamenii dragi din online. A fost o provocare să mă țin de plan. A fost o bucurie să observ că nu vorbesc singură și că există interacțiune.

    Ideea nebunească de a tot găsi alte și alte subiecte de discuție m-a făcut să fiu mai atentă în jur, să conștientizez felul în care se scurge timpul. Și, pe cât se poate, să-l trăiesc.

    Mi-am asumat, de asemenea, vorbitul liber. Uneori prea lent, alteori prea accelerat, de multe ori cu bâlbe, cu zgomot de fond, cu imagini neclare. Autentic.

    Am avut momente de râs, de plâns, de amintiri, de întrebări, de intervenții mai scurte sau mai lungi, de subiecte lumești și de subiecte de suflet. A fost, cred, pe cât de repetitiv – pe unele idei fixe ale mele – pe atât de variat.

    Pe mine m-au bucurat cele 31 de zile petrecute live alături de voi, așa că m-am gândit să le adun într-o postare. Să avem #numaratoareainversa la un loc, să ne rămână (în) amintire.

  • Pietre...

    Chef de ceartă – cu sau fără?!…

    Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.

    Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.

  • Şcoala părinţilor

    „Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!”

    „Te omor!”… cum sună asta! M-am nimerit, la un moment dat, intervenind doar cu prezența și-o privire… când un băiat de vreo 10 ani băgase mâna-n gâtul altuia de aproximativ aceeași vârstă:

    – Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!

    Când am apărut în zonă, spiritele s-au calmat. Am tăcut. Culmea e că auzisem de la ce-a pornit conflictul. Cel luat de gât bâiguise ceva în lehamite, pentru că nu știa răspunsul la ceea ce fusese întrebat. Iar cel care-a întrebat înțelese din bâiguiala aia că fusese înjurat de mamă. Totuși, deși nu era vreun sfânt… de data aia amicul său chiar nu vorbise prostii, ci doar fusese neclar în exprimare.

    sarma ghimpata - granita dintre adevar si minciuna - amenintare te omor

    Peste ceva timp, am rămas singură în zonă cu… atacatorul. Am turnat suc în pahare și m-am dus la el.

  • Doxologia,  Maria-Paula

    Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

    După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

    Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…

  • D'ale jurnalismului,  Doxologia

    Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului

    Mă aflu în fața unei uși mari și nu îndrăznesc să intru. Dincolo de ușă sunt oameni. Dar o categorie aparte: refugiați. Refugiați din Ucraina. Și, din această categorie, oamenii mei alcătuiesc o subcategorie: persoane cu deficiențe de auz și de vorbire.

    Se deschide ușa. Intru. Rămân pentru câteva clipe privind mijlocul încăperii, unde copii voioși se fugăresc și unde femei, dar și bărbați tineri stau la mese. Pare un centru de recreere. Apoi, privirile mi se izbesc de pereți și coboară spre pământ. Saltelele frumos ordonate și păturile mai puțin ordonate – ca atunci când te dai jos din pat, dar știi că te întorci – mă trezesc și îmi amintesc unde sunt.

    Stai! Cum de-s atâția bărbați tineri care au reușit să plece cu părinții, cu soțiile și cu pruncii lor? E război! N-au fost opriți la graniță?

  • Pentru minte,  Pentru suflet

    De ce e complicată iubirea

    Oamenii sunt însetați de iubire. Oamenii vor iubire și-o caută. Unii o caută cu disperare, dispuși la compromis. Oricum, în numele iubirii, compromisul sună mai blând. De ce e complicată iubirea?

    Oamenii grăbesc iubirea și uneori se pierd în cele mai nepotrivite brațe. Alimentează fizic iubirea și-o consumă flămând, de teamă să n-o piardă. Lasă sufletul pe mai încolo și apoi se descoperă străini, în brațe și în paturi străine.