Ioana Maria Dumitrașcu a păzit viața copilului său cu prețul propriei vieți
Pe Ioana Maria Dumitrașcu o zăream mereu activă și implicată în acțiunile Pro Vita Iași.
La un moment dat, am văzut fotografii cu Ioana în rochie de mireasă. M-am bucurat pentru noul pas din viața ei. Am aflat mai târziu că a pierdut trei sarcini. Apoi, Ioana a rămas din nou însărcinată. Ce bucurie!
O bucurie frântă pe 26 noiembrie în 2023, când un anunț al colegilor de la Pro Vita a șocat pe toată lumea: Ioana era față în față cu moartea. Pruncul său, la fel.
Părintele Nicolae Dima, tată de Ecaterina – interviu
Despre părintele Nicolae Dima s-a vorbit mult. Despre necazul lui… și mai mult. Toată lumea religioasă și mai puțin religioasă a fost cu sufletul la gură, în ultimii doi ani. Toată lumea aștepta și primea vești despre fiica dumnealui, Ecaterina. Toată lumea se ruga pentru Ecaterina. Astfel, părintele – în sens de preot, a ajuns și mai în centrul atenției prin statutul său de părinte – tată. Tată de Ecaterina.
Cu bucurie în suflet, după luni întregi petrecute prin spitale, după săptămâni întregi de comă…, după operații dificile, cu toții am primit vestea cea bună: Ecaterina a reînviat! E sănătoasă, e acasă, e o nouă Ecaterina. Doamne, ce minune! Doamne, ce drum greu a fost!
Când am auzit că am șansa de a mă întâlni cu părintele Nicolae Dima, de a face un interviu Doxologia cu dumnealui, am spus din prima că nu vreau să discut despre dramă. Despre verdicte medicale. Despre ceea ce deja s-a tot discutat și re-re-rediscutat.
Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?
Oameni mulți la Sfânta Parascheva. Oameni liniștiți. Bine îmbrăcați, bine educați, cu emoții. Sunt pe cale, aproape de a-și întâlni Ocrotitoarea. Îi intervievez și mă bucur de ei. Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?, aud strigându-se în urma mea. Este o voce puternică, sigură, singură, asumată. Mă întorc și o văd pe Daniela. Un om. Un om pe lângă care – știe și ea – adesea trecem fără să-l vedem. Un om… bun de ocolit. Sau de privit cu milă. Sau cu superioritate. Sau cu teamă.
Un om ajuns, de acum, în apropierea raclei Sfintei Parascheva. Un om altfel. Și, totuși, un om al Cuvioasei, printre atâția alți oameni.
Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?… M-au marcat cuvintele ei. M-am întors să-i vorbesc. Cum să nu fie om? Cum să trec peste nevoia ei de a comunica?
Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…
Mărturisirea din somn: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”
Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.
M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.
M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.
Sfârșitul nu-i aici – refugiații din lumea semnelor își continuă drumul
Refugiații din lumea semnelor își continuă drumul! O continuare pentru textul: Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului.
Poate că s-au mai întâlnit așa. În centrele lor de recreere. La petreceri. La o aniversare. Într-o excursie. Poate c-au mai stat la masă împreună, s-au bucurat de timp liber, și-au făcut câte o poză. Poate că s-au mai ajutat cu bagajele, poate că și-au mai supravegheat copiii unii altora. Poate că au mai dormit pe saltele. Poate că le-a mai fost dor.
Astăzi, dorul doare altfel. Astăzi… excursia se numește refugiu. Iar unul dintre popasuri este Centrul de evenimente Agora. Peste o sută de ucraineni cu deficiențe de auz și de vorbire au fost găzduiți, până acum, la Iași. Unii vin, alții pleacă – e mișcare continuă. Și e comunicare continuă cu mâinile… și cu inimile fremătând de griji.
Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului
Mă aflu în fața unei uși mari și nu îndrăznesc să intru. Dincolo de ușă sunt oameni. Dar o categorie aparte: refugiați. Refugiați din Ucraina. Și, din această categorie, oamenii mei alcătuiesc o subcategorie: persoane cu deficiențe de auz și de vorbire.
Se deschide ușa. Intru. Rămân pentru câteva clipe privind mijlocul încăperii, unde copii voioși se fugăresc și unde femei, dar și bărbați tineri stau la mese. Pare un centru de recreere. Apoi, privirile mi se izbesc de pereți și coboară spre pământ. Saltelele frumos ordonate și păturile mai puțin ordonate – ca atunci când te dai jos din pat, dar știi că te întorci – mă trezesc și îmi amintesc unde sunt.
Stai! Cum de-s atâția bărbați tineri care au reușit să plece cu părinții, cu soțiile și cu pruncii lor? E război! N-au fost opriți la graniță?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
