• Pentru minte,  Vorbe de duh

    Două tipuri de iubire. În care vrei să creșteți?

    Între un el și o ea care se iubesc există două tipuri de iubire: lumânare și candelă.

    Relația de tip lumânare se ramifică. Lumânarea poate fi simplă sau sculptată, din ceară naturală sau din tot felul de combinații, parfumată sau nu, arzând molcom sau agitat, încălzind, luminând, descoperind umbre, culori, vise, suflete. Cert e că, mai devreme sau mai târziu, există un capăt al lumânării. Și știm… sau aflăm între timp… că există și un capăt al relației.

    Iubirea de tip candelă poate fi nemuritoare. Îți dorești să arzi pentru ea, să fii acolo, prezent, să fii implicat, să muncești în pereche pentru candela voastră. Din păcate, nici iubirea de tip candelă nu e mereu nemuritoare. Pentru că munca în echipă e grea. Chiar și atunci când e minunată!

  • Şcoala părinţilor

    Iubirea necondiționată nu e cocoloșeală fără limite

    Iubirea necondiționată e bună. Și diferită de alte presupuse iubiri. Supra-cocoloșeala dăunează grav copiilor noștri! Tocmai lor, celor pe care ne propunem să-i ferim și de propria umbră! Nu mai bine îi asigurăm că le vom fi întotdeauna alături, la bine și la rău? Nu mai bine îi lăsăm să cunoască ambele fețe ale unei monede? Să știe ce înseamnă da, să știe ce înseamnă nu? Să știe cum să reacționeze în fața unui comportament neprietenos – să facă diferențe între o stare proastă de moment a cuiva și între o stare generală proastă? Între o greșeală și un abuz? Între o chestiune în care și copilul trebuie să-și vadă erorile și una în care el e complet nevinovat?

    Iubirea necondiționată nu e cocoloșeală fără limite

    Datoria noastră, de părinți, este să iubim necondiționat. Dar să iubim! Nu să facem totul în locul copiilor.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    (I)responsabilitatea unui „Te iubesc!”

    Am citit undeva că, atunci când îndrăznești să spui cuiva te iubesc, devii responsabil de și pentru fericirea persoanei pe care (presupui că) o iubești.

    Dacă am conștientiza în profunzime responsabilitatea aceasta, ar exista două variante de continuare a traiului. Să ne fie foarte bine sau să ne fie foarte rău. Un lucru e clar: n-am mai putea fi „căldicei” în iubire. Însă, mai cred că, de teamă că nu ne va fi „foarte bine”, mulți am alege din prima nefericirea. Măcar așa, preventiv.

    te iubesc - dragoste - durere - despartire

    Din acest punct de vedere e bine că, trecând peste teorii și plonjând în viața cea adevărată, descoperim că avem „dreptul” și posibilitatea de-a ne răzgândi.

  • Pentru minte,  Şcoala părinţilor,  Vorbe de duh

    Tu îți iubești copilul? Mai gândește-te!

    Ne tot amăgim că suntem moderni, că facem cursuri de parenting, că știm cum să motivăm și să iubim necondiționat copiii, că putem rezista unor tentații de a-i lovi, pedepsi, umili, că suntem mai șmecheri decât părinții noștri, mai răbdători și mai culți, că apelăm deschis la ajutor specializat pentru a-i încuraja pe cei mici să scape de frici și depresii. În realitate, la bază am rămas la fel de putrezi – sau poate suntem chiar mai rău decât am bănui. Căci nu-i suficient să știi teorie, nici să iubești copilul punându-l într-o bulă de cristal, care să-l ferească de factorii externi.

    fetita privind spre zari albastre

    Culmea e că factorii externi cei mai apropiați rămânem tot noi, familia, părinții, împreună sau separat, cu toate bunele și relele noastre, cu toate neputințele noastre, cu toți bolovanii pe care-i purtăm după noi, de-a lungul vieții… și pe care-i descărcăm, mai rar sau mai des, pe umerii pruncilor din dotare. Nu ne iubim copiii doar prin a-i aduce pe lume – ci și prin felul în care îi aducem pe lume. Nu ne iubim copiii numai cu jucării, dulciuri și bani… și cu timp oferit printre picături. Nu ne iubim copiii doar la ocazii speciale, când ne fac pe plac și-s, vorba aia… cuminți – că ne lasă pe noi în pace.

    În ultima perioadă am început să observ tot mai multe dovezi de neiubire…