Pledoarie pentru un copil fericit – cu Mirela Retegan, Antrenorul Părinților
UPDATE! Concursul s-a încheiat! Află de aici numele câștigătorului!
***
Eu, asta cu Șapte pietre, mereu am spus că Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase. Sunt unul dintre oamenii care se joacă mai mereu – și nu doar în preajma copiilor. Așa că, atunci când vine strict vorba despre relația dintre adulți și copii, și mai ales despre relația dintre noi și pruncii noștri, n-am cum să nu fiu total de acord cu afirmația Mirelei Retegan: Joaca este limbajul iubirii dintre părinți și copii.
Cu Antrenorul părinților m-am întâlnit, într-o formulă complet zurli, la sfârșitul acestei săptămâni, în cadrul marelui turneu Campionatul Național de Joacă pentru Părinți. Mi-a plăcut atât de mult, încât și acum mă înveselesc pe loc, când îmi amintesc cele trei ore de joc, de râs și de conștientizare.
Da, de conștientizare. Pentru că de la Mirela nu poți pleca fără să realizezi ce faci, ca părinte, ce-ai putea să faci și nu faci, ce ar trebui să nu faci și, totuși, faci…
Zile de bucurie, alături de Sfânta Parascheva
Aveam atât de vii în minte amintirile și trăirile din anul trecut, încât priveam spre jumătatea lunii octombrie 2016 și nu puteam să cred. Anul trecut făcusem așa și așa, eram acolo, vorbeam asta, mă bucuram de asta, în punctul acesta m-am oprit și-am găsit cel mai bun unghi de pozat, am vorbit cu femeia aia și ailaltă. În 2015 eram fericită și plină de vise. Acum, doar eram – și nu știam cum.
Cerut sau necerut, timpul trece. Și m-a adus față în față cu realitatea, cu actualitatea și cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva. Tradiționalele zile de muncă multă și de oboseală au fost așa cum mi le doream – dar cum, puțin credincioasă fiind, nu le mai speram.
Am fost la emisiunea „Oameni de poveste”
Sunt un… om de poveste! 🙂 Sau, cel puțin, așa s-a tot chinuit Adina Șuhan să mă facă să cred.
Am fost ieri la TeleM, la emisiunea Oameni de poveste. Și iar m-a descusut Adina și m-a sucit și m-a răsucit pe toate părțile, de-am vorbit despre blog, despre hramul Sfintei Parascheva, despre Iași, despre Kooperativa 2.0, despre Doxologia,
Compunerică despre cum văd unii iubirea
Iubirea e liberă. Și frumoasă. E acceptare și corecție și luptă spre bine. E încredere și respect.
E jurnal de fericire și de amintiri. E rutină și furtună, e dulce și amar, e asemănare și completare. E împreună. E pentru o secundă sau pentru o viață. E suflet deschis și pansament pentru suflet. E sinceră. Doare – de prea multă iubire și bucură – prin nesfârșitele bucurii.
Iubirea e liberă. Liberă să înceapă, liberă să existe, liberă să se sfârșească. Cine crede în ea nu-și ține iubirile în lanțuri. Iubirea e îmbrățișare și eliberare. E apropiere și depărtare. Poate rezista și în neiubire și nu se sfârșește odată cu omul.
E responsabilitate și asumare, e inconștiență și invitație la visare. E binecuvântare.
Citește și:
Unde-i capătul unei familii?
Mi se tot amintește, în ultima perioadă, că într-o căsnicie „Până la capăt” merg doar cei puternici. Obsesiv găsesc distribuit acest articol și altele, pe același subiect – și le frunzăresc, de fiecare dată, altfel. Punând accentul pe diferite corzi… toate sensibile și dureroase. Unde-i capătul unei familii?
Observ că-s din ce în ce mai puțini oamenii puternici. Șoc și groază, se pare că nedescoperirea perfecțiunii îi ajută și îi motivează pe mulți să fugă.
Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea. Parte din soare e și zâmbetul meu.
Foto: Oana Nechifor Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.
Sunt părinte, vreau să mă joc! Antrenorul meu este Mirela Retegan
Pe Mirela Retegan, Antrenorul părinților, o urmăresc de multă vreme și nu pot decât să mă bucur atunci când, citindu-i recomandările despre cum să ne jucăm cu cei mici, cum să reacționăm la perlele, necazurile, simpăticiile și toanele lor… eu răspund: Hei, dar fac asta deja!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
