E vorba de sinceritate, dar… trăim în minciună!
Mi-am amintit de la un film din toiul nopții că… trăim în minciună. Episodul avea în centrul atenției un personaj crispat de faptul că-n jurul lui toți ascundeau realități, se fereau, dădeau răspunsuri corecte… dar nu și adevărate.
E vorba de sinceritate!, a încercat omul să verbalizeze frustrarea ce-l măcina. Și, până la urmă, firescul pe care l-ar fi văzut atât de ușor de aplicat.
Însă un alt personaj i-a explicat în două propoziții tot ce era de explicat: Unii nu vor sinceritate. Le e mai ușor să trăiască în minciună.
Mda. Păcat că replicile astea nu-s doar așa, de film.
Citește și:
O femeie are doi sâni și-o datorie
Prima dată am gândit titlul acesta acum doi ani. Era mai… necizelat. Căci îmi ziceam atunci: o femeie are doi sâni și datoria de a nu muri ca proasta. Iar proasta eram eu. Acum, însă, a trecut ceva timp și am devenit mai chibzuită. În vorbe. Și în datorii. În trăirea vieții. Și în conștientizarea morții.
E o datorie aceea de a avea grijă, doamnelor! De noi și de sânii noștri! Care nu-s doar arătări estetice mai reușite sau mai puțin reușite… ci-s viață! Din respect pentru noi și pentru cei dragi, ar fi bine să purtăm grijă de sâni nu doar prin felul în care ni-i plimbăm și ni-i arătăm prin lume, ci și având în atenție sănătatea lor.
Cu toate acestea, multe dintre noi suntem experte în amânare. Că nu vorbim despre boală dacă părem sănătoase. Noi avem de luptat, de îngrijit pe alții, de făcut în dreapta și-n stânga diverse munci din care nu ne mai putem opri. De ce ne-am gândi la noi, dacă totul pare ok? Credem că suntem egoiste dacă ne punem, din când în când, pe primul plan. Și, totuși, cam cât de egoiste suntem! Exact pentru că nu ne punem pe primul plan atunci când trebuie…
Nu sunt speriată de ideea morții.
Dar momentul în care am rămas singură cu un copil m-a făcut să conștientizez un pic mai bine viața și sănătatea. Atunci mi-am spus că ar fi indicat să nu-mi permit să mor din neglijență. Atunci am început să-mi ascult corpul și să am grijă la semnalele pe care mi le transmite.
Nu m-am apucat, deci, să suflu în iaurt. Nu am făcut controale de rutină. Deși ar fi fost bine să fac. Îmi spuneam că un pic mai multă conștientizare nu înseamnă a căuta cu orice preț să descopăr ceva rău. Însă, în momentul în care am simțit un nodul la sânul drept, în toamna lui 2017, am început să mă trezesc.
Povestiri din patul cel mare și gol
E minunat să ai un pat uriaș, un pat în care să te poți pierde și în care să te regăsești, totuși, în brațele persoanei iubite. Dar cum e cu… patul cel mare și gol?
Îmi place mult imaginea aceasta. O ador! O ador, în ciuda faptului că îmi aduce în amintire o etapă dureroasă a vieții mele.
Când mi-a plecat omul de acasă și n-a mai fost să fie omul meu, am rămas singură. Nu doar în viața de femeie, ci și în patul cel mare și gol.
N-am fugit de prea multe suferințe fizice sau sufletești care mi-au apărut, de-a lungul vremii, în cale. Dar de venirea serilor, pe-atunci, fugeam. Pentru că urma să întâlnesc ceea ce pe timpul zilei mai reușeam să evit. Întâlneam realitatea din patul cel mare și gol. Și tot mă chinuiam să nu o conștientizez și să nu o percep în întregime. Închideam ușa la dormitor, stingeam lumina și mergeam orbecăind până la pat. Mă așezam pe marginea marginii lui, ghemuită și apăsată de frământări.
În concediu și în aventură cu Barbie
Am plecat 16 zile de acasă cu Maria și, în perioada asta, am… îmbătrânit! Așa ziceam inițial, la noii mei ani, 36 la număr. Doar că, după ce am aflat că minunata și veșnic tânăra Barbie împlinește 60 de ani – astăzi pot afirma cu mâna pe inimă că-s încă un copil! Și dacă mai punem la socoteală faptul că rar, rar de tot se întâmplă să ratez vreun episod din Barbie, când rulează pe Minimax, atunci sunt copilă de-a binelea! Și-s bucuroasă că-s așa!
Am fost, deci, două fete Pintilese plecate 16 zile prin țara noastră minunată. Două fete, câteva cărți, un câine de pluș și o păpușă Barbie! Am prins munte, am prins mare, am vizitat neamuri la țară, am văzut și Dunărea. Am condus sute de kilometri, am mers mult pe jos, am stat cu burta la soare, am vizitat locuri de poveste și de istorie… Am făcut ceea ce facem noi într-o vacanță ideală, când ne sudăm și mai bine relația de mamă-fiică, ne umplem toate rezervoarele de iubire și de bună energie, ne odihnim și ne obosim constructiv.
La televizor ne-am uitat foarte puțin și doar seara. Și, atunci, întâmplarea și fericirea făceau ca
Vegetarian o zi pe lună – pentru binele planetei?!
Ați auzit-o pe aia cu… hai să fim vegetarieni o zi pe lună ca să facem bine planetei?
Vai de capul meu, nici nu mai știu dacă să râd sau dacă să mă crucesc! Dar cum să-mi fac cruce, vrei să mă considere cineva maică?!
Băi, frate! Facem bine planetei numai dacă ne prezentăm… interesanți?! Astfel nu-i ok? Firescul și viața de zi cu zi miros urât sau ce?
Mi se atrage atenția că vorbesc cam mult despre Dumnezeu și c-ar trebui să-L elimin sau să-L țin mai mult pentru mine. Că nu e cool și că poate deranjez pe cineva… Dar dacă altcineva trăncănește despre Univers, despre astrele care s-au aliniat nu știu cum, mulți se înghesuie să aplaude și să se minuneze.
Mi se recomandă să fac meditație și alte tehnici de relaxare, de concentrare și de conectare
Nu ne lăsa, Măicuță, să pierim pe cale…
În 2018 am plecat cu Maria din Iași pe 12 august seara și până pe 13 dimineață ne bucuram deja de vreo 600 de kilometri realizați cu bine. Pe 14 august am luat-o din nou din loc și-am mai făcut spre 200 de kilometri, până la Polovragi.
Acolo aveam să ne reîntâlnim neamurile din partea tatălui meu, iar a doua zi urma să participăm la slujba de la Mănăstirea Polovragi, al cărei hram era tocmai atunci, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului.
În 2018 a fost primul post în care mă spovedisem, dar nu m-am și împărtășit în Iași – ci am plecat cu binecuvântarea de a lua Sfintele Taine pe meleaguri oltenești. Am plecat cu Dumnezeu înainte și cu Maica Domnului în inimă, iar după ce Maria a adormit eu m-am ținut trează și atentă la condus în diverse moduri. Cel mai drag mi-a fost să îngân patru versuri, refrenul dintr-o întreagă cântare pe care nici azi nu o știu pe de rost.
Să vorbim despre ghinion… cu recunoștință!
Vineri dimineață plănuiam o plecare cu mașina pentru sâmbătă, duminică și luni. La ora 7.00 mă lăudăm că toate-s programate și perfect realizabile. Eh, la 9.30 nu mai puteam scoate cheia din contact. Butucul își dădea duhul. Așa că am văzut cum AMPilica e luată pe platformă, iar eu am făcut reorganizare de planuri…Vai, ce ghinion!, mi-au plâns unii de milă.
Nu i-am crezut. Pentru că piedicile își au sensul lor – iar ceea ce presupunem noi că ar fi „ghinioane” pot însemna, de fapt, chiar mari ajutoare! Petrecute la cel mai bun moment! Continui să mă întreb cum ar fi fost să plec sâmbătă și, în decursul celor peste 200 de kilometri, să opresc și să nu mai pot pleca apoi din loc. Să rămân cu mașină, cu bagaj și copil în drum – nici acasă, nici la destinație.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
