Cărămida Sfântului Spiridon
Unii, în frunte cu Arie, negau dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos. Îl considerau creație a lui Dumnezeu, diferit de Tatăl și de Duhul Sfânt. De aceea, în anul 325 a fost organizat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. De acolo a rămas cunoscută… cărămida Sfântului Spiridon.
La Sinod, ierarhii au clarificat învățătura Bisericii. Printre ei s-a remarcat și Sfântul Spiridon. Acesta a demonstrat într-o manieră minunată cum Dumnezeu este Unul în Ființă, dar întreit în Persoane.
Pentru asta, s-a folosit de o cărămidă. Un singur obiect, deci, alcătuit din trei elemente: pământ, apă și foc. Cu mâna dreaptă a făcut semnul Sfintei Cruci peste cărămidă. A zis: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Atunci, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa i-a curs printre degete, iar în mâna Sfântului a rămas doar lutul.
În urma acestei minuni, văzând ce poate face cărămida Sfântului Spiridon, filosoful Evloghie, un adept al ereziei lui Arie, a crezut în Dumnezeul cel Adevărat și s-a botezat. „Atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii”, a spus el.
Sfântul Nicolae – același cu Moș Nicolae, dar și cu Moș Crăciun!
De câțiva ani, pe site-ul Doxologia este un text foarte bun, despre Moș Crăciun – născut din viața și din faptele Sfântului Nicolae. Puteți intra direct acolo și veți citi documentarul în întregime. Eu am făcut aici un rezumat pe același subiect.
Căci, despre Moș Nicolae se știe că e, de fapt, Sfântul Nicolae. Prea puțini realizează, însă, că Moș Crăciun e tot… Moș Nicolae! 🙂
Sfântul Nicolae a fost Episcop în orașul Mira, din Asia Mică. După trecerea la Domnul, în vremea cruciadelor, sfintele sale moaște au fost aduse în Europa – la Bari, în Italia.
A rămas în conștiința tuturor ca fiind un om blând și bun, darnic, iubitor, mereu având grijă de cei din jur. Un minunat! În timpul vieții și mai presus de viață. Căci a plecat în veșnicie și în brațele lui Dumnezeu, dar continuă să ne aibă în pază și să se roage Creatorului pentru noi!
Un bătrân cu pelerină roșie și cu barbă albă
De aceea, a fost reținut de toate popoarele. Mikulás i se spunea în Ungaria, Mikuláš – în Republica Cehă și Slovacia, Mikołaj – în Polonia.
În țările nordice era cunoscut sub numele de SinterKlaas și prezentat ca fiind un bătrân cu pelerină roșie şi cu barbă. De unde „pelerina”? De la ceea ce a văzut și a putut înțelege creștinătatea protestantă prin veșmântul său arhieresc. Călare pe un cal alb, se știa despre SinterKlaas că face minuni și aduce daruri.
Din păcate, în timpul reformei protestante, în partea nordică a Europei s-a renunțat la cultul sfinților și la prețuirea față de Maica Domnului. În acest context, și Sfântul Nicolae a fost scos din Biserică. Însă, din fericire, el n-a putut fi scos din conștiința de veacuri a credincioșilor. În Danemarca și în Olanda, lui SinterKlaas i s-a păstrat latura binefăcătoare și a putut, astfel, să împodobească sărbătoarea Nașterii Domnului.
Câțiva ani mai târziu, America făcea cu ochiul prin creșteri economice și prin promisiunea unei Lumi Noi… Imigranții l-au luat cu ei pe SinterKlaas, dar i-au pierdut și minimul de sacru pe care îl avea în Europa. În 1823, într-un ziar din New York, Moș Nicolae devenea din ce în ce mai… Santa Klaus, „un moș vesel, dolofan și jovial, cu obrajii veșnic roșii”, iar în 1860, în cotidianul Harper’s Illustrated Weekly, a apărut imaginea lui – în costum roșu, cu nasturi negri și cu o curea din piele.
Ho, ho, ho, dragii moșului! Au mai trecut niște ani până la rezultatul de azi. Moș Crăciun a fost „definitivat” în 1931, ca rezultat al unei campanii publicitare pentru Coca-Cola.
Și-o să închei postarea preluând concluzia din textul de pe Doxologia:
„Vorbim, astfel, despre o istorie, un drum, o devenire. De la Sfântul Nicolae, dăruitorul episcop din Asia, la Moșul pe care cu toții îl așteptăm. Nu vrem să dezamăgim pe nimeni. Moș Crăciun chiar există! Însă, trebuie să ne aducem aminte că așteptarea copilăriei noastre s-a născut dintr-un Sfânt al Bisericii. Sfântul Nicolae, cinstit în întreaga Ortodoxie, a supraviețuit în lumea occidentală prin moșul cu barbă albă.
Deși este rezultatul unui proces pur istoric și comercial, nașterea lui Moș Crăciun din viața și din faptele Sfântului Nicolae are și o parte bună. O lume dezrădăcinată moral și desprinsă de Dumnezeu, aflată pe calea unui materialism ateu tragic, crede în ceva. În ceva care aduce bucurie prin daruri. Astfel, Sfântul Nicolae, din mila lui Dumnezeu, este cinstit în întreaga lume: în Ortodoxie, prin Sfintele sale moaște și icoane, iar în lumea cea mare – prin Moșul Crăciun cel darnic și bun!”
Mihai Neșu – minunile merg mai departe
Am fost plecată alături de colegii de la Doxologia într-un tur de forță. În două zile, Iași – Oradea – Iași. I-am explicat înainte Mariei mele de ce-o las singură cu bunicii: că urmează să-l întâlnesc pe Mihai Neșu, că el are să-mi povestească despre un super-proiect prin care ajută copilașii bolnăviori și despre un super-plan de extindere a proiectului. În acest context, i-am zis și cine este Mihai Neșu. În viziunea mea de adult stricat, am făcut o separare de planuri: am vorbit despre viața lui de dinainte de accidentare și despre viața de acum. La care Maria a exclamat: „Asta înseamnă să știi să continui ce ai început!”.
Două secunde am avut așa, o uimire-dezamăgire. Părea că nu prea a înțeles ce-i spusesem… Dar am avut prezența de spirit s-o întreb: „Cum adică? La ce te referi?”.
„Păi, da!”, mi-a răspuns. „Era o vedetă atunci când era sănătos. Și era o vedetă adevărată, un model pentru cei din jur. Acum continuă să fie o vedetă și un exemplu pentru noi! Necazurile și problemele de sănătate nu l-au scos din joc!”
Visul lui Mihai Neșu
Am îmbrățișat-o pe copilă și i-am dat dreptate. Acolo unde noi vedem „fractura”, cei mici văd mai în profunzime, iar înțelegerea pare firească. Așa este. Viața înseamnă continuitate, iar Mihai Neșu ne e, cu adevărat, o lecție.
Actualul Centru de recuperare pentru copii cu dizabilități neuromotorii Sfântul Nectarie are 200 de metri pătrați și ajută cu diverse terapii peste 100 de copii cu vârste cuprinse între 2 și 14 ani. Iar listele de așteptare sunt lungi și apăsătoare…
Visul lui Mihai Neșu, visul Mariei-Iulia Băcăran – directorul executiv al Centrului, visul prietenilor Andreea și George Ogăraru, visul multor oameni de suflet este acela de a vedea creat Complexul de recuperare caritabil dedicat copiilor și tinerilor cu dizabilități.
De la 200 de metri pătrați pentru care momentan se plătește chirie – la un teren de 2 hectare! Va crește numărul copiilor beneficiari, dar și vârsta lor și șansa de integrare în societate! Astfel, rețeaua va include atât terapii avansate de recuperare pentru copiii și tinerii până la 18 ani, cât și ateliere de învățare a unor meserii în horticultură, grădinărit, bucătărie și servire, îngrijirea animalelor + joburi pentru cei peste 18 ani în cadrul complexului înființat de Mihai Nesu Foundation!
Cum va arăta rezultatul de pe cele două hectare?
Complexul propune ca baza de agrement să fie deschisă și pentru oamenii fără probleme de sănătate – cu piscină, fermă de animale, grădini multisenzoriale, nectar bar, salad bar și spațiu de petreceri pentru cei mici – care să susțină, toate împreună, la nivel de comunitate, cea mai dezvoltată rețea medicală de recuperare și integrare a copiilor și a tinerilor cu dizabilități.
Iată cum are de gând să arate Complexul! Atenție! Clipul acesta este realizat de Mihai Neșu – în condițiile în care el este paralizat. Dacă el poate munci, crea, visa, ajuta… noi ce scuze mai avem?!
Noi TOȚI ne putem implica în acest proiect și putem demonstra că suntem OAMENI – în fiecare zi! Putem avea continuitate în omenie, nu-i așa? Putem, pic cu pic, să facem binele!
Concret, cum putem ajuta?
*** Putem dona 2 euro lunar, printr-un simplu sms trimis la 8844 cu textul CRED.
*** Să intrăm, de asemenea, pe site-ul Fundației Mihai Neșu, la categoria „Cum pot contribui”. Numai să se dorească… pentru că variante de a contribui există!
Să profităm acum! Să fim buni acum! Să nu întoarcem spatele minunilor la care putem contribui! Să nu ne amăgim cu gândul că noi sau copiii noștri nu avem nevoie de ajutor! Să ne bucurăm de prezent și să fim recunoscători pentru sănătate și pentru un ban, oricât de mic, de care ne putem lipsi și de pe urma căruia putem clădi binele! Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru fiecare pas, pentru fiecare îndoire de genunchi, pentru fiecare pahar de apă pe care putem să-l ducem singuri la gură! E mare lucru!
UPDATE:
* Vezi clipul de prezentare la care am lucrat: Să fim alături de copiii cu dizabilități din România – fiind alături de Mihai Neșu!
„Nu poți să fii cu câte o labă în fiecare lume”
Dimineață i-am spus Mariei că e duminică și-i slujbă – dar că e și parada militară de 1 Decembrie, de la care noi două niciodată n-am lipsit. Mărturisesc că eu aș fi vrut la rugăciune, dar eram destul de pregătită pentru „verdictul” ei, de a merge în centru, la petrecere. Însă a făcut ea niște calcule, socoteli… și-a zis că alege să mergem la biserică.
Pe drum, i-am recunoscut că sunt și uimită, și emoționată, și mândră de o asemenea decizie. S-a uitat așa, un pic serios, un pic indiferentă – fără vreo părere de rău – și mi-a răspuns:
– Știi, mami,
Defavorizarea – văzută prin ochii unui modest defavorizat
Pe omul acesta (despre care am scris postarea la final de aprilie) îl mai văd din când în când. Față de prima dată, la fiecare întâlnire îl simt din ce în ce mai tulbure, bietul. Mai pierdut, mai răvășit. Mă impresionează peste măsură și mă frământ – pentru că nu știu cum l-aș putea ajuta.
Te simți eliberat după divorț? Dar cu rănile cum stai?…
O să auziți pe mulți dintre cei care au trecut prin divorț de curând că răsuflă ușurați. Că se bucură, vezi, Doamne, ce bine e în libertate! Înainte de a-i crede pe cuvânt, priviți-le și alinați-le rănile.
Nu intră nimeni într-o căsnicie direct cu gândul la divorț. Nu astea-s planurile de viitor atunci. Deci, n-ai cum să vezi că ți-a crăpat familia – și tu să nu mai poți de fericire.
Da, sunt unii oameni abuzați fizic și emoțional, și bravo lor dacă au avut tăria să iasă din cursa în care au fost prinși. Dar sunt și alte motive care duc la despărțire. Neimplicare, plictiseală, oboseală de a trage în aceeași direcție, înșelat, distanțat de prea mult bine. O anume inconștiență și-o lipsă de asumare, un mers pe încrederea că „mie nu mi s-ar putea întâmpla”. Dar se întâmplă. Și se supraviețuiește. Și, da, chiar te ajută Dumnezeu să te ridici și să mergi mai departe. Să fii bine!
Însă, de aici până la a spune ce minunat e să fii divorțat e cale lungă. Și-i o negare a sufletului. Oricât de mult te-ai distanțat de fostul partener, oricât de bine ți-e fără el – și chiar îți va fi, mai devreme sau mai târziu! – e absurd să predai altora cursuri de divorț în sens de… eliberare.
Să ajungi la divorț nu-i din lista planurilor de viitor
Oricât n-ai mai plânge după vechea viață și după fostul partener, dacă ideea de familie a însemnat ceva pentru tine – exact pentru ideea aia, pentru familie, pentru zdrobirea ei n-are cum să nu te doară un pic sufletul.
Deși am început să-l tratăm la diverse, un divorț nu e ceva firesc. Așa că, înainte de a crede un proaspăt divorțat că se simte minunat în libertate, încearcă să-i privești și să-i alini rănile. Nu-l invidia pentru „cât timp liber are acum”, nici nu-i urma exemplul – că parcă începi să observi și la tine în familie chestii care scârțâie. Din contra, mergi la tine în familie și fă echipă cu omul tău. Repară, înnoiește, îmbunătățește tot ce se poate repara, înnoi, îmbunătăți. Și, dacă poți și te interesează, încearcă să fii alături și de prietenul divorțat, până când acesta va avea puterea de a se descotorosi de toate negările și de toate rănile.
#semneazăodivorțată
CM – de la Călin-Mihai la Conventus Mirabilis. Împreună pentru o șansă la viață!
Sărbătoarea de astăzi e pe cât de minunată, pe atât de clară și de… grea. Sfinții Ioachim și Ana au nădăjduit toată viața, până la adânci bătrâneți, că vor fi părinți. Și când visul li s-a împlinit, când au avut-o pe Maica Domnului, după trei ani de la naștere nu au ezitat să împlinească promisiunea făcută în rugăciune: aceea de a-și dărui copila lui Dumnezeu și de a o duce la Templu.
Wow! Cam cât de greu e să-ți vezi pruncul mult așteptat, iar apoi să renunți la el în „favoarea” lui Dumnezeu!? Este, cu siguranță, o cinste – dar câți dintre noi mai reușim să o percepem așa?…
Câți dintre noi suntem dispuși să recunoaștem măcar faptul că pruncii ne sunt împrumut divin, că nu ne aparțin, că brațele noastre sunt făcute ca să-i iubească și să-i îmbrățișeze, dar nu să-i lege definitiv și obligatoriu de noi?!…
Mă întorceam astăzi de la biserică plină de întrebări și de gânduri.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
