11 ani. Ziua cititorilor în Pietre!
În ultimul an, am avut mai multe pauze și câteva tentative de a închide blogul. Nu m-a lăsat inima să acționez din impuls așa că, iată, cele Șapte pietre au apucat ziua de astăzi, când aniversează… 11 ani! 🙂
Nu vă povestesc gândurile astea ca să spuneți: „Vai, nuuu! Dar e atât de minunat blogul! Nu-l închide…” – și alte asemenea. Vi le spun pentru că ele au existat și pentru că blogul nu mai e demult doar locul meu, ci e locul pe care îl împart în bucurii și-n tristeți cu mulți dintre voi.
E un spațiu în care mă simt bine și în care mi-am oferit bucățele importante de suflet. E un spațiu în care am tastat cu gura până la urechi sau înecată în lacrimi. E un loc de glume, de haz de necaz, de banalități – dar și de seriozități. Pe mine scrisul mă bucură și mă vindecă, mă ridică din multe și mă face… vie. În același timp, însă, anul acesta, în multe situații mi s-a părut că nu mai am ce spune, că nu mai am rost în a spune, că-i mai bine în tăcere. Mult mai bine.
Mi-am dat seama că cel mai firesc este
Bună-i dimineața de luni!
E luni?! Ce bucurie! Ce șansă minunată de a ne încrunta la ceas, la noua săptămână, la drumul spre serviciu! Cât de iubiți suntem, de ne-am trezit și-am revăzut lumina zilei și mormanul de treburi ce ne așteaptă!
E luni! Și-am apucat să deschidem ochii, să ne dăm jos din pat, să ne mișcăm… să facem chestii mai mișto sau mai banale – de oameni vii! E început de săptămână – și pentru noi, și pentru cei dragi ai noștri, mulți dintre ei la fel de umblători prin lume și de vii!
Bine-ai venit, zi frumoasă! Iartă-ne! Pare că te urâm destul de tare… dar nici noi nu realizăm, de fapt, cât de mult te îndrăgim!
Zâmbesc. Și mă bucur de noua zi, de noua săptămână, de noua șansă de-a fi! Bună dimineața!
Nu știu alții cum sunt… dar eu nu ascund copilul sub pat! :)
Dintre toate reproșurile stupide care mi se aduc, în topul topului zace dilema: Da’ tu de ce tot spui că ai un copil? Vrei să nu se mai uite nimeni la tine?! Eu râd și mă grăbesc să NU ascund copilul sub pat.
Ăăăă, măi dragilor! Recunosc că am un copil – simplu – pentru că-l am! Pentru că-i bucuria și mândria mea! Pentru că-i realizarea cea mai mare a vieții mele, singura de până acum care chiar contează și care nu-și va pierde valoarea în timp! Un bărbat poate c-o să mai am, poate că nu. Dar cum își poate imagina cineva c-aș ieși chiar și până la colț cu un om căruia să-i ascund o asemenea informație? Pe urmă ce fac, ascund și copilul sub pat?!
Măi dragilor preocupați de soarta mea.
Băiețașii și golănașii nu se nasc peste noapte
Era trecut de zece. Mă întorceam de la alergat. Plouase, iar parcul era gol și întunecat. În mersul meu, am depășit un grup de băiețași de 9-12 ani. Fumau și erau gălăgioși.
M-am așezat pe o bancă, aproape de bloc. Peste câteva minute, m-au ajuns puștanii. Unul s-a oprit în fața mea și mi-a ținut o lecție de cocoșel ieșit la agățat, care are nevoie de atenție. L-am privit fără vreo reacție. Nu eram nici înfricoșată, nici scârbită vreun pic de tânăra generație. Iar el era uimit. A dat să plece, s-a întors, m-a mai analizat o dată.
– Știi că am și eu un copil de seama ta?
Cer și ploaie. Și lacrimi
Sunt dăți în care
numai cerul știe
că plângi,
atunci când
picăturile
de ploaie
își dau întâlnire
pe obraz
cu lacrimile tale.E minunat
să poți trece
nestingherit
printre oameni
mult prea grăbiți,Sunt o youtuberiță „faimoasă” – cu 43 de abonați! Și știu… cum se face o carte! :)
Mergeam pe stradă. Eram în lumea mea. Dar ATÂT de în lumea mea! Și aud, la un moment dat, un copil care vorbea continuu în spate, la câțiva pași. Mă întorc. Era singur! El cu bicicleta și cu o pungă de chipsuri.
Hmmm. Ok. Poate mi s-a părut. Mă întorc în lumea mea – dar trăncăneala continuă. Ies din lume și încep să ascult.
– Aha, deci hai, cine poate să-mi spună cum se face o carte?! Voi, chipsuri? Tu, bicicletă? Hai, că nu e greu! Se alege un copac, se taie, apoi muncitorii…
Hei! Mi se aprind beculețele și încep să înțeleg.
Voia mea sau voia Ta? Unde-i (ne)fericirea?
Nu prea putem trăi fără să ne facem scenarii în capul nostru. Unele-s înspăimântătoare, și-atunci e bine să ieșim din coșmar. Altele, din contra, sunt de un optimism debordant. Și tot bine e să ne trezim! Căci realitatea – realitatea le întrece pe toate! Zbang! E de ajuns o clipă să se facă țăndări voia mea, gânduri întregi, zile întregi de presupusă visare, de totală închipuire!
În ciuda fundului de pământ pe care simt adesea că-l iau, sunt recunoscătoare când mă trezesc la viața cea adevărată! Și atunci înțeleg că-n toată vraiștea din dorințele mele și din ceea ce cred c-ar fi bine pentru mine… ar fi vai și-amar să caut și să mă lupt pentru a împlini „voia mea”.
Am eu habar ce-i aia?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
