Am construit un dinozaur
Ce să zic… în dimineaţa asta, am fost foarte ocupată! Să construiesc un Styracozaur şi să mă feresc de Maria, să nu-mi distrugă opera! Glumesc (un pic) :). În realitate, a fost muncă la comun.
Neglijarea copilului – păcatul suprem
Când te referi la violenţă te gândeşti, în primul rând, la bătăi şi, cel puţin, la înjurături. Vorbind despre violenţă la adresa copilului, te aştepţi să vezi un puşti cu vânătăi şi cu ceva rupt… Şi, totuşi, se pare că neglijarea este cea mai frecventă formă de violenţă la adresa copilui. Nu lasă urme de curea… însă distruge suflet, copilărie, viaţă…
Din 11.232 de cazuri de abuz – raportate în 2010 – în 7.642 a fost vorba de neglijare! Copii cu vârste cuprinse între 3 şi 17 ani au făcut parte dintr-o familie – dar n-au ştiut ce înseamnă mamă sau tată! Asta pentru că oamenii din viaţa lor – femei şi bărbaţi – nu prea au habar că-s părinţi, nici nu ştiu cu ce se mănâncă treaba asta…
În pielea lor: „Le permitem oamenilor să exteriorizeze ura pe care o simt pentru ei înşişi!”
Tot jucându-mă cu telecomanda, am nimerit… în pielea lor…(?!) La un film, de fapt – nimic impresionant. Şi, totuşi, eu am fost impresionată de câteva cuvinte pe care, de atunci, nu mai reuşesc să mi le scot din minte.
Doi doctori, chirurgi esteticieni, erau sătui de atâta falsitate în jurul lor. De frumuseţe artificială şi de minciună – pe care chiar ei le creau. Unul zicea că n-ar accepta în veci să-i pună nevestei lui silicoane, nici să-i mărească penisul feciorului. Şi atunci a răbufnit: Le permitem oamenilor să exteriorizeze ura pe care o simt pentru ei înşişi!
Despre OM şi oameni
* Omul nu este nimic altceva decât înşiruirea faptelor sale. (Hegel)
* Tratăm pe oameni ca pe scrisorile primite; le citim cu grabă, dar nu le mai recitim. (Voltaire)
* Cei mai mulţi oameni îşi sunt atât de străini, încât ar trebui să vorbească la persoana a treia despre ei înşişi, cam aşa cum vorbesc copiii. (Lucian Blaga)
Fără violenţă!
Mă enervează felul în care un protest paşnic şi civilizat degenerează în lupte de stradă. Mă enervează faptul că oamenii nu sunt lăsaţi să-şi spună of-ul şi sunt înjunghiaţi chiar de semeni de-ai lor. Mă enervează că niciodată mesajul nu e înţeles – ori măcar auzit – de cine trebuie.
Respect pe toţi cei care au participat, în aceste zile, la proteste. Pe cei care au îndurat frigul, au strigat şi au stat drepţi. Mi-e silă de cei care au instigat la violenţă – cei din faţă şi cei din ascuns. Se vede clar, chiar şi din puţinele imagini difuzate la TVR, că lumea poate fi calmă. Şi educată. Însă apar unii… care aruncă pietre, cărămizi, sticle, orice… în numele mulţimii. Pentru că aşa ştiu ei să facă dreptate şi pentru că li se permite să-şi facă dreptate în felul acesta. Din cauza lor (ori datorită lor…) se va putea spune că protestul a fost unul al huliganilor. Şi aşa se uită mai uşor ideea de bază – aceea care a scos lumea în stradă.
Instigatorii sunt împărţiţi în trei categorii.
Aghiasma Mare NU se înmulţeşte
Scriu asta după ce am auzit, în repetate rânduri, oameni care spuneau că vor adăuga apă normală peste aghiasma pe care au luat-o pe 6 ianuarie de la biserică. Spre deosebire de Aghiasma Mică, Aghiasma Mare se face doar de două ori într-un an, în Ajunul Bobotezei şi de Bobotează, şi nu se înmulţeşte.
Foto: Oana Nechifor/ doxologia.ro Cu Aghiasma Mare se stropeşte prin casă, în grădini şi la animale. Se bea în fiecare dimineaţă, pe nemâncate, timp de opt zile.
Despre lacrimi
Am fost, mereu, o plângăcioasă. Mi-am promis de zeci şi sute şi catralioane de ori că n-o să mai vărs lacrimi în toată viaţa mea! Nici măcar o lacrimă. Şi m-a ţinut. Uneori, două săptămâni… alteori, două ore… Motive s-au găsit şi încă se găsesc. De necaz sau de bucurie, impresionată de un minut special sau de o dramă, într-un moment de furie sau, pur şi simplu, din dorinţa de a mă descărca.
Lacrimile. Au nevoie să iasă și ele la suprafață. Am plâns singură, în camera mea, dar şi în faţa altora, oferindu-le satisfacţie. Am preferat, în schimb, să plâng şi să pot spune ce am de spus, decât să simt un nod în gât, să-mi sugrum lacrimile şi să las o discuţie neterminată. De multe ori, am greşit. În alte rânduri, m-am felicitat pentru curajul şi nebunia ce-au răbufnit din lacrimi. De fiecare dată au urmat, logic, noi şi noi promisiuni care să-mi ţină ochii uscaţi. Pentru încă două săptămâni… pentru încă două ore.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
