Despre biserica Sfântului Nectarie
La sfârşitul săptămânii trecute am fost să-i mulţumesc Sfântului Nectarie pentru ajutor şi pentru toată lumea bună pe care mi-a adus-o în cale – în campania ce încă se desfăşoară, pe blog, pentru fluturaş. Pentru că, v-am spus, l-am luat pe Sfânt ca ocrotitor. Pentru că Sfântul Nectarie e un prieten mai vechi de-al meu şi un punct de legătură cu familia Alexandrei – în casa căreia icoana lui stă la loc de cinste.
Coincidenţă – sau nu! – părintele paroh de aici a ajutat în numeroase rânduri fluturaşul, nu doar cu o mângâiere, ci şi din punct de vedere financiar. În biserica mereu deschisă, care poartă hramul Naşterii Maicii Domnului, Sfântului Ilie, dar şi hramul Sfântului Nectarie – era aceeaşi linişte care te cuprinde mereu. În faţa părticelei din moaştele Sfântului – simţi că lumea se opreşte în loc. Totuşi, ceva m-a marcat. L-am găsit pe părintele Petrică Lehaci îngândurat.
Mâna care oferă
O mână stă întinsă, aproape în fiecare zi, în Piaţa Unirii. Nu ca să ceară, ci ca să ofere. Ceva mâncare, ceva gingăşie, ceva… special.
Legătura e puternică. Iar porumbeii aşteaptă, în fiecare zi, mâna. Oare cui îi aparţine?
De bine nu dă bine…
Astăzi nu vreau să vorbesc despre cât de răi sunt jurnaliştii. Astăzi vreau să vorbesc despre momentele în care şi ei pot fi altfel. În care scriu de bine. Frumos, cu mândrie, cu bucurie. Despre momentele în care scot în faţă oameni deosebiţi, pe care îi prezintă publicului. Oferă exemple, modele… Oferă lecţii de viaţă. Ori, poate că vorbesc despre oameni care au nevoie de ajutor. Care merită o mână întinsă, într-o situaţie excepţională.
Chiar şi aşa, mereu se va găsi cineva care să intervină. Motivele sunt variate:
Mă tratez de teama vorbitului în public
Ieri a fost singura zi liberă din săptămână şi eu n-am petrecut-o acasă. Din fericire, a meritat maxim! Am fost în companie plăcută, am învăţat şi am exersat pe tema vorbitului în public, am făcut glume şi am râs cât pentru şapte zile!
A fost o experienţă pe care mi-ar fi părut rău s-o ratez. O experienţă pe care, din păcate, au ratat-o mulţi dintre cei 189 de colegi afiliaţi la Grupul Bloggerilor Ieşeni. Nu că ar fi încăput toţi la întâlnire dar, din 14 locuri câte au fost, ne-am înscris doar zece oameni. E ruşinos – însă este, probabil, un răspuns la nedumerirea noastră cu privire la minusurile blogosferei ieşene. În fine. Eu m-am bucurat mult de toţi cei prezenţi, de prieteni şi de cei pe care tocmai i-am cunoscut.Iepuraş, dar şi Cruce!
La fel cum, în decembrie, vine Moş Crăciun, acum, de Paşti, vine iepuraşul. Să nu uităm, totuşi, adevăratele motive de sărbătoare – Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos şi Învierea Lui.
Hai cu lecţia de bun-simţ
Astăzi a fost o zi în care, mai mult ca niciodată, am simţit ca sunt luată de proastă. Că mi se dau sfaturi şi mi se impun chestii despre cum să-mi fac treaba – de la persoane nu tocmai avizate. Ok, înţeleg. Sunt jurnalist, deci sunt, automat, un om rău. Caut doar sânge şi porcării, nu ştiu ce e aceea etică, uneori scap din lesă şi muşc. Le accept pe toate, pentru că m-am săturat să explic lumii că, acolo unde lucrez eu, mi se respectă munca. M-am săturat să explic că dau şi ştiri de bine, iar atunci când e ceva de rău, dacă oaia neagră va accepta să ofere o declaraţie şi nu va alege varianta de a-mi trânti uşa ori telefonul în nas, va echilibra semnificativ articolul.
Încerc să-mi fac treaba, cum pot eu mai bine. Onest. Chiar dacă fac parte dintr-o lume în care-s privită drept bau-bau. În contexul ăsta, mă disperă la culme să mi se dea lecţii. Nu-i vorbă, de învăţat am până la moarte şi dincolo de ea! Numai că, mai depinde şi de lecţii…
Iaşul universitar
Titlul nu are legătură cu portalul cu acelaşi nume. Însă… are legătură Iaşul studenţilor… şi al rectorilor… şi al decanilor… şi al tuturor indivizilor care fac parte din sistem.
Suntem într-un oraş care are cinci universităţi de stat şi câteva private, dintre care una iese mereu în evidenţă şi ştie să-şi facă imagine. Cuiul meu este împotriva instituţilor de învăţământ superior de stat şi împotriva celor care se poartă acolo ca pe moşia lor. M-am săturat să nu mi se răspundă la telefon, să nu fiu primită în birouri, pe motiv că nu mi-am făcut anunţată prezenţa (cum, dacă nu ştii să foloseşti mobilul?!), să nu mi se ofere informaţii de bun simţ, PUBLICE!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
