Prăbușirea începe în 3, 2, 1… – … și prăbușirea a rămas o amintire

Uneori, găsești amintiri prin care poți revedea începutul prăbușirii tale! Doamne, e amețitor! Și-atât de departe e prăbușirea! Și-atât de uitate-s toate, încât nici nu mai reușești să povestești cu detalii câte te-au rănit.

Dacă te-ai chinui un pic, probabil că ai reuși să reînvii ceva. Dar îți dorești asta? Ești suficient de puternic? Ești vindecat? Spui că da – dar nu-ți vine să încerci marea cu degetul, doar ca să afli dacă-i udă!

Creierul e fantastic, prin modul lui în care închide unele părți de viață în dulapuri ferecate cu zeci de lacăte. Însă și sufletul e fantastic, prin felul în care permite câte unui lacăt să se deschidă… pentru a face curățenie. Pas cu pas, iertare cu iertare, acceptare cu acceptare, aruncare a neputințelor, una câte una, în brațele lui Dumnezeu.

E nevoie de conștientizare. Și e nevoie de o uitare conștientă, asumată, a unor părți din trecut. Căci, dacă le uităm pe toate numai de dragul de a repeta greșelile, atunci când ni se ivește ocazia, s-a zis cu noi! La fel, dacă le uităm, dar rănile ce vin din urmă rup zgăncile rănilor vechi, e de rău!

Mergem mai departe!

E nevoie de conlucrare. Minte și suflet. Limpezime și blândețe. Lucru la rece și strâns la piept cu multă căldură. E nevoie de pași mici și hotărâți, nu de pași de uriaș, care ar strivi multe sub tălpile lor și care și-ar putea pierde echilibrul când ți-e lumea mai dragă.

Uneori, găsești amintiri prin care poți revedea cum a început prăbușirea ta! Astăzi e posibil să fii tu cel puternic – și-ai putea zdrobi pe cei ce ți-au făcut cândva rău. Ai cu ce… ai și de ce! Simplu-ar mai fi să „oferi o lecție”. Dar are vreun rost? Are vreun rost să devii tu cine te-a rănit?

Astăzi e vremea de mers mai departe. Și de-a mulțumi pentru toate lecțiile primite. Astăzi nu-i despre trecut. Nici despre mâine. Astăzi e despre acum. Și despre tine, cel ce te-ai format în tot acest timp – cu amintiri plăcute și cu amintiri neplăcute, cu răni mari și cu bucurii pe măsură.