Binele nu ni se dă cu forța – nici degeaba
Dar eu vreau să-mi fie mai bine! De ce nu mi-e?… Adesea ajungem la o astfel de întrebare debusolați, deznădăjduiți, supărați pe viață și obosiți.
Ne plângem, dar prea rar analizăm ceea ce facem pentru a ne fi mai bine. Sau ceea ce nu facem. De multe ori, numai gura e de noi. Căci, în realitate, ne e mai comod să ne facem că vrem ceva, dar să rămânem în starea pe care-o cunoaștem, așa cum o fi ea, de la care nu riscăm noi surprize ori provocări.
Ca să ne fie mai bine nu e suficient să vrem.
Luna – musafirul din odaia mea
Ieri toată lumea vorbea despre fenomenul luna uriașă. Eu n-am simțit că e cazul. Nici să vorbesc, nici să o văd, nici s-o chem, nici s-o caut. Ba chiar ocolind niște fotografii cu luna, am avut o mică tresărire. Hei! Ce se întâmplă? Cum te mai simți tu, în suflețelul tău?, m-am întrebat… 🙂 Adică, eu, fana lunii și fana stelelor, săream nepăsătoare peste o lună maaare?!
Sunt bine, mi-am zis. Prea bine! Și-atunci, nu știu cum să explic, am simțit că, de data asta, nu eu trebuia s-o chem sau s-o caut. Am simțit că nu e nevoie să mă zbat, să dau norii la o parte.
Gânduri la început de post
Ni se recomandă să postim nu numai de bucate, ci și de păcate. Să ne înstrăinăm de rele, să ne înfrânăm gândurile și limba, să ne îndepărtăm de mânie, să ne despărțim de răutăți, de pofte, de minciuni, de judecarea aproapelui. N-are cum să ne iasă. Nu spun că n-are cum să ne iasă „totul la perfecție”… nici măcar un bob din postul cel adevărat nu suntem în stare să-l ținem. Și, totuși, exact conștientizarea și minima noastră dorință de a fi un picuț mai bine, de a fugi de păcate, de a ține un post plăcut lui Dumnezeu – acestea toate reprezintă postul nostru.
Postul e un medicament pentru trup – o dietă, o cură de detoxifiere am putea spune, lumește vorbind. Doar că medicamentul și tratamentul acesta pentru trup, pentru a fi complet,
Întâmplare din pădurea cu vise înșelătoare
„Câteodată aș vrea să mă transform în statuie de gheață
Fără lacrimi, fără doruri și fără dureri”…
Așa gândea o copilă de mai, sprijinită de-un copac de noiembrie.Zâna frunzelor care cad i-a auzit dorința și a vorbit cu iarna.
Au suflat amândouă vânt rece și uitare peste copila de mai,Pentru cine are urechi de auzit și ierarhi de pomenit!
Dumnezeu să vă binecuvânteze, binecredincioși creștini! Dumnezeu să-l binecuvânteze pe păstorul vostru, Înaltpreasfințitul Teofan! Păstrați credința, rămâneți în credință, rămâneți alături de Biserică și de păstorii voștri și ai noștri. Astăzi, mai ales sub influența gândirii lumii acesteia, mulți văd tot felul de prihane în noi, în slujitorii Bisericii, și nu întotdeauna greșesc văzându-le. Dar cum am mai făcut-o cândva aici, în România, o fac și acum: vă îndemn și vă rog, purtați-i în rugăciunile voastre pe mai-marii voștri în Duh, pe păstorii voștri, pe arhiereii voștri,
Astăzi sunt recunoscătoare
Doamne, îți mulțumesc pentru darurile vieții mele. Pentru bucuria de a fi mamă. Pentru toată familia mea. Pentru sfinții Tăi, prietenii mei. Pentru sănătate. Pentru că Te-am simțit alături în bucurii și pentru că mi-ai rămas aproape în durere. Pentru că m-ai învățat ce înseamnă iubirea.
Rătăciri și rătăcitori – scrieri de la biroul cu obiecte pierdute
Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim lucrurile. Le pierdem pe sub pat ori prin buzunarele hainelor pe care le-am purtat cândva. Banale sau importante rătăciri… Adesea, nu le mai găsim atunci când avem nevoie de ele. Ori uităm de ele. Și, cu siguranță, le zărim când vine vremea lor să iasă din nou la lumină. Când facem ordine. În casă, în garderobă, în toate cele dimprejurul nostru.
Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim pe noi înșine. Ne-atrag cărări necunoscute, promisiuni pe drumuri de vis, scurtături spre bucurii efemere. Ne-abatem din cale și uităm să lăsăm pietricele în urmă. Uităm să privim spre ceea ce pierdem. Banale sau importante rătăciri… Apoi, din depărtare, atât de mărunt și de nesemnificativ pare vechiul nostru drum, încât ne permitem să-i dăm cu piciorul. Să uităm care-s pașii care duc spre acasă. Nu mai spun de pașii care duc spre sufletul nostru.
Un lucru pe care l-am pierdut mai poate fi înlocuit. Însă e la fel de ușor să înlocuim oamenii și viața noastră? Rămâne, peste ani, la fel de mare bucuria pierderii și a înlocuirii lor? Ce se întâmplă cu sufletul nostru? Cu stabilitatea? Cu visele rătăcite și ele printre dărâmăturile pe care le-am lăsat în urmă?
Ne rătăcim. Lucrurile – din greșeală. Pe noi – de cele mai multe ori, intenționat. Din dorința de aventură, din nebunie, din dragul de-a fi altfel – căci, oricum, e plictisitor să fim bine. Și-atunci, ne dăm voie să ne batem joc de noi. Și să sperăm că vom fi fericiți. Chiar și-așa. Fără suflet. Fără acasă. Fără drumul pe care ne simțeam iubiți și în siguranță. De pe sub pat sau din vechi buzunare, lucrurile noastre mai ies, din când în când, la lumină. Însă toată viața noastră pe care o pierdem, toți oamenii, toți anii – cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât mai tare pălesc șansele de a le redobândi cândva. Azi poate fi târziu. Mâine poate fi prea târziu. Și, totuși, încă posibil. Mai încolo s-ar putea să fie mult prea târziu. Respectându-ni-se dorințele, unele pierderi pot fi definitive.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
