• Sfantul Efrem cel Nou
    Ale tinereţii valuri,  Pentru suflet

    Ziua unui reparator de inimi – și mai mult decât atât

    În 2015 aflasem bucuria și tristețea unei familii. Tânăra soție era însărcinată și, alături de soțul său, avea să primească un dar de preț! Un dar cu probleme la inimioară. Un Efrem.

    Pe atunci nu-mi era foarte cunoscut numele. Sfântul Efrem, chiar mai puțin de atât. Dar am început și eu să-mi îndrept gândul spre Efrem și să mă rog să facă Dumnezeu cum știe mai bine, ca bucuria să fie completă.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?

    Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că…  Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii și pătrățica lor nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.

    Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită…

  • Hopa tropa prin oraş

    Cu matizul prin parcare – liber la peripeții

    Am lăsat mașina pe undeva, preț de cinci minute. Când m-am întors spre locul de parcare, am văzut portiera șoferului bușită. O, nu! Mă uitam la tabla aia înfundată și înaintam din ce în ce mai lent, amânând momentul întâlnirii. Apoi m-am ghemuit și am stat față în față cu portiera.

  • Explicaţiuni,  Haz de necaz,  România

    În Moldova, papucii nu-s doar de casă

    Pe la 6 ani, la mare, Maria a încercat să-i facă un compliment unui tip simpatic: Vai, ce papuci frumoși ai! El a început să râdă cu drag, dar și cu un aer de ușoară superioritate de capitală… și să-i explice: Dar nu-s papuci, sunt adidași! 🙂 Maria știa că papucii-s adidași, însă nu înțelegea de ce aceștia nu sunt acceptați și în categoria cea mare, a papucilor!

    Pentru că la noi acasă, în apartament, în Iași și în Moldova, termenul de papuci

  • Pentru minte,  Pentru suflet

    La fiecare pas, un nou început. Și, totuși, câte începuturi trăim?

    Că-i azi, că-i luni, că-i prima zi de mai, că-i un nou serviciu, o nouă relație, o nouă cădere, o nouă ridicare, o nouă lecție învățată sau un nou șut în fund – mereu o luăm de la capăt. La fel sau… altfel. Mai cu foc sau mai cu sictir, mai cu optimism sau mai încrâncenați, mai dornici de a fi fericiți sau mai inconștienți.

    În fiecare pas e un nou început. În fiecare sfârșit e un nou început – la fel cum și în fiecare continuare ne lovim de același nou început. Ni-l dorim mereu a fi unul cu bine. Dar câți și câte facem pentru acest bine? Cât reușim să avansăm de la stadiul de dorință la… împlinire? Câți ne bazăm pe „ghinion” și, mai apoi, pe „norocul” de a primi șansa unui nou luat de la capăt – punând motiv că… mai avem timp? Câți reușim să trăim în prezent, să fim părtași, actori principali în rolul noului început – și câți ne pierdem în trecut sau ne avântăm cu prea mare elan în viitor, uitând de magicii

  • Din online

    MAI scrie pe blog

    Bate la ușă luna mai. Au mai trecut patru luni dintr-un an nou, care începe să se învechească. M-ai citit cât ai putut… și cât ți-am oferit. 41 de postări am scris pe blog, până acum, în 2017. O scriere la trei zile, cam așa ar veni. Cum ar fi ca luna mai să-mi fie mai… productivă? Căci luna mai mă încurajează cu un…: MAI scrie pe blog! 🙂

    Eu mai… ea mai… noi mai… Hai ca-n luna mai să încurajăm scrisul – și cititul! 🙂 – pe Șapte pietre.

  • Maria-Paula,  Şcoala părinţilor

    Cum mi-am învățat copilul să piardă – un câștig pentru tot restul vieții

    Am câștigaaat, am câștigaaat!, strig în gura mare și mă veselesc. Sar într-un picior, râd și mă maimuțăresc peste măsură. Pe tabla de joc reiese clar că am adunat toate jetoanele și am încheiat competiția în glorie. Am câștigat la jocul cu prințese!

    Copila mă privește uimită. Ar vrea să plângă, dar înțelege că încă nu-i momentul ei. Cum așa? Nu poate să-și explice de ce a câștigat mami – și nu ea. Exista varianta asta în program?! Și cum poate să se bucure mama atât de tare și de zgomotos?