Un catel mic si latos se plimba cu stapana lui. Din sens opus, se apropie o bunicuta cu un pachetel in mana. Venea de la alimentara, probabil, cu o bucata de muschiulet feliat. Vede patrupedul, desface fericita pachetul, ia o bucatica de carne si se apleaca spre el.

Stapana: Vaiiii, nu-i dati!, si-si ia, repede, catelul in brate.

Bunica (insista): Dar e proaspat!

Stapana (amabila, dar iritata): Da, doamna, dar el mananca doar crantanele.

Stapana: Mancare speciala pentru catei. De la mancarea pentru oameni face… (se gandeste) bubite!

Bunica (indepartandu-se agale, isi face cruce): Doamne, pazeste, ce-a mai aparut!

Privit din exterior, a fost un moment comic. Pentru bunica, a fost trist. Dar, nici eu nu mi-as fi lasat cainele (pe care nu-l am), asa cum nu-mi las nici copilul, sa manance de la straini. Daca, sub chipul ei de bunica dulce se ascundea un gand… otravitor? Asa ca, mai bine, fiecare cu mancarea lui. Si cu bubitele lui 🙂