Ferice de mintea unui copil!
În preajma Crăciunului, Maria a văzut un triunghi de brânză topită și a zis: Badu! (=bradul). Apoi, prin ianuarie, a văzut un semnul întrebării pe bluza mea și a exclamat: Doi! Mai târziu, dând cu ochii de revista Dacia literară și-a ațintit privirea pe căciulița de la ă și mi-a spus: Uite, luna! Și tot așa.
Încă e în perioada aceea nealterată, în care învață, face analogii și lasă imaginația să-i zburde. Vede luna, brazi și cifre acolo unde noi vedem – sec și trist – doar ceea ce este. Asta, în cazul în care ne mai obosim să observăm…
Obligativitate şi responsabilitate
Mare parte din viaţa mea offline se desfăşoară în trafic. În ciuda unui Iaşi distrus, mie îmi place, în continuare, să conduc! Nu mă enervez decât foarte rar, iar în momentele în care stau de cinci ori la acelaşi semafor profit să admir/ analizez/ creionez oamenii.
Incidente există. Şoferi nervoşi, la greu! Şi, atunci, pentru a-mi păstra relaxarea, încerc să fiu corectă. Să nu încalc (prea multe) reguli de circulaţie şi, mai ales, să am toate actele şi toate plăţile la zi. Dacă, pentru unii, a-şi face asigurări RCA înseamnă o variantă opţională, în cazul meu – acest aspect intră la categoria obligativitate şi responsabilitate.
Prosperitate la Serile AS
Ne sărbătorim în familie
S-a mai scurs un an peste postare şi poza a mai îngălbenit cu un an! A rămas, însă, perfect valabil tot ce am scris acolo.
La mulţi ani, Bobo! Te iubim la infinit!
Aripi de fluture
Este tare greu atunci când un ajutor, oricât de mare – e departe de a fi suficient. Cu toate acestea, orice ajutor, oricât de mic – este vital! De aceea, nu-mi pot permite să ascund fluturaşul de ochii lumii! Nu-mi pot permite nebunia de a-l considera doar un subiect de ştire, după ce copilul ăsta mic şi atât de chinuit mi s-a lipit de suflet!
Fiecare copil merită să conteze!
Îmi plăcea să mă arunc în braţele mamei, pentru a-i spune, de mii de ori, cât de mult o iubesc! Îmi placea să fug din braţele ei, pentru a descoperi lumea.
Cădeam şi mă ridicam, plângeam şi râdeam. Îmi consideram zgăncile ca fiind răni de război şi mă simţeam mândră de ele, ca de nişte averi, mărturii ale aventurilor mele. Atât de mare şi de minunată mi se părea lumea! Atât de fericită eram! Atât de puţin durau lacrimile şi durerile mele cele mai mari… – încât nu mi-aş fi putut imagina vreodată că alţi copii pot să trăiască suferinţa…Drama copilului-fluture
Acesta este reportajul despre care spuneam. Luni, demarăm campania. Dacă aveţi idei prin care putem să o ajutăm pe Alexandra-Denisa, nu ezitaţi să mă contactaţi!
Erau o familie fericită şi, în sfârşit, împlinită. După zece ani de la căsătorie, reuşiseră – cu sacrificii uriaşe – să aibă casa lor. O casă, un copil şi, în curând, încă unul. Deşi ratele la bănci erau mari, ele nu umbreau liniştea şi dragostea din sufletele lor. Din nefericire, clipa în care a venit pe lume a doua fetiţă a adus cu sine şi o cruce mult prea greu de îndurat. Când i s-a făcut aspiraţie, bebeluşului i s-a luat pielea de pe buze. Apoi, i-au apărut pete pe corp, care se umpleau cu lichid. La întâlnirea cu părinţii, la două ore de la naştere, copila era plină de bandaje. De pansamente pe care, dacă le desprindeai, rupeai, în acelaşi timp, bucăţi mari din piele. „Rănile s-au suprainfectat şi a început să-i curgă puroi din gură. Am trăit momente de coşmar, pentru că nu ştiam ce e de făcut. Nimeni nu ştia ce e de făcut…”, îşi aminteşte Daniela Bibirig, o mamă specială. Micuţa a fost transportată de urgenţă la Spitalul de Copii „Sfânta Maria”. Acolo şi-a petrecut primele săptămâni din viaţă, acolo se întoarce, lună de lună, pentru tratament.