Ale tinereţii valuri

Amintiri despre scrisul bătut

În copilăria mea, scrisul de mână era sfânt.

Când ai mei au adus în casă, prin anii ’90, o mașină de scris – mă uitam la ea ca la o minune. Apăsam o tastă și admiram cum piciorușul de metal sărea spre pagină, ca să-și pună amprenta. Era fascinant modul în care se lipeau literele pe hârtie!

masina de scris - Muzeul Unirii din Iași

Tata avea treabă, dar nu mai avea loc de mine. Așa că mi-a creat o tastatură de mașină de scris. A luat un carton pe care l-a tăiat exact după mărimea ei, a făcut pătrățele și a notat litere, cifre, semne de punctuație – așa cum erau ele aranjate la mașină. Am bătut în acel carton ore întregi, de ziceai că-s dactilograf.

Când am mai crescut, am primit permisiunea de a umbla singură cu mașina de scris. Îmi lua destul de mult să fixez foaia bine, dar reușeam. Și scriam – de-ale mele… Mă suparăm când, exact la ultimele rânduri, greșeam o literă. Ștergeam ușor, să nu se cunoască, dar tot se mai vedea câte un purceluș.

Mai târziu a apărut tastatura calculatorului. Aranjarea literelor îmi era cunoscută, așa că n-am întâmpinat mari surprize.

Astăzi scriu de mână constant, dar mult mai puțin – și la fel de urat ca întotdeauna. Mașina de scris stă într-un colț, uitată, prăfuită, cu tușul uscat. Iar ștergerea se face simplu, fără urme. Totuși, îmi lipsește ceva…

6 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *