50 de ani de căsătorie – eu n-am putut, dar voi puteți!
50 de ani de căsătorie nu-s de ici, de colo. Observăm unele exemple și, ce-i drept, numai o parte dintre ele ni le putem lua și modele. Dar important e să învățăm de la fiecare pereche în parte. Și inclusiv de la perechile care azi nu mai există ca familie. Pentru că unele greșeli e bine să le învățați de la alții și să nu le mai faceți și voi.
O singură dată am scris complet asumat un mesaj pentru cei care mai împart încă patul cu persoana iubită. De data aceasta, am vorbit. Și am făcut-o inspirată de evenimentul prilejuit de premierea familiilor care au împlinit 50 de ani de căsătorie, dar și de afirmația glumeață a unei tinere soții care a spus că…: „până ajung acolo, îl omor”…
Te simți eliberat după divorț? Dar cu rănile cum stai?…
O să auziți pe mulți dintre cei care au trecut prin divorț de curând că răsuflă ușurați. Că se bucură, vezi, Doamne, ce bine e în libertate! Înainte de a-i crede pe cuvânt, priviți-le și alinați-le rănile.
Nu intră nimeni într-o căsnicie direct cu gândul la divorț. Nu astea-s planurile de viitor atunci. Deci, n-ai cum să vezi că ți-a crăpat familia – și tu să nu mai poți de fericire.
Da, sunt unii oameni abuzați fizic și emoțional, și bravo lor dacă au avut tăria să iasă din cursa în care au fost prinși. Dar sunt și alte motive care duc la despărțire. Neimplicare, plictiseală, oboseală de a trage în aceeași direcție, înșelat, distanțat de prea mult bine. O anume inconștiență și-o lipsă de asumare, un mers pe încrederea că „mie nu mi s-ar putea întâmpla”. Dar se întâmplă. Și se supraviețuiește. Și, da, chiar te ajută Dumnezeu să te ridici și să mergi mai departe. Să fii bine!
Însă, de aici până la a spune ce minunat e să fii divorțat e cale lungă. Și-i o negare a sufletului. Oricât de mult te-ai distanțat de fostul partener, oricât de bine ți-e fără el – și chiar îți va fi, mai devreme sau mai târziu! – e absurd să predai altora cursuri de divorț în sens de… eliberare.
Să ajungi la divorț nu-i din lista planurilor de viitor
Oricât n-ai mai plânge după vechea viață și după fostul partener, dacă ideea de familie a însemnat ceva pentru tine – exact pentru ideea aia, pentru familie, pentru zdrobirea ei n-are cum să nu te doară un pic sufletul.
Deși am început să-l tratăm la diverse, un divorț nu e ceva firesc. Așa că, înainte de a crede un proaspăt divorțat că se simte minunat în libertate, încearcă să-i privești și să-i alini rănile. Nu-l invidia pentru „cât timp liber are acum”, nici nu-i urma exemplul – că parcă începi să observi și la tine în familie chestii care scârțâie. Din contra, mergi la tine în familie și fă echipă cu omul tău. Repară, înnoiește, îmbunătățește tot ce se poate repara, înnoi, îmbunătăți. Și, dacă poți și te interesează, încearcă să fii alături și de prietenul divorțat, până când acesta va avea puterea de a se descotorosi de toate negările și de toate rănile.
#semneazăodivorțată
Nu știu alții cum sunt… dar eu nu ascund copilul sub pat! :)
Dintre toate reproșurile stupide care mi se aduc, în topul topului zace dilema: Da’ tu de ce tot spui că ai un copil? Vrei să nu se mai uite nimeni la tine?! Eu râd și mă grăbesc să NU ascund copilul sub pat.
Ăăăă, măi dragilor! Recunosc că am un copil – simplu – pentru că-l am! Pentru că-i bucuria și mândria mea! Pentru că-i realizarea cea mai mare a vieții mele, singura de până acum care chiar contează și care nu-și va pierde valoarea în timp! Un bărbat poate c-o să mai am, poate că nu. Dar cum își poate imagina cineva c-aș ieși chiar și până la colț cu un om căruia să-i ascund o asemenea informație? Pe urmă ce fac, ascund și copilul sub pat?!
Măi dragilor preocupați de soarta mea.
Postare serioasă și nu prea… despre ce-a vrut să spună autorul și despre ce am înțeles eu
„Supradoză de dor, cu lacrimi uscate, cu vise eșuate/ (…) Supradoză de dor, cu zile sfârtecate, nopți paralizate/ Dar de la asta nu se moare, din păcate.”
Așa cântă cei de la Taxi, alături de Irina Rimes. Făinuță melodia. Deloc faină rima. Din păcate?! Slavă Domnului că nu se moare. Nici de la dor, nici de la supradoză de dor,
Menținerea relației și păstrarea sarcinii – provocări ale familiei contemporane
Asistăm astăzi la un declin al familiei contemporane. De ce se destramă familiile și cum s-a întâmplat ca, în 30 de ani, să reușim performanța negativă de a mai omorî un popor român? Sunt întrebări care n-au cum să nu ne frământe. Pentru cine are urechi de auzit și inimă ca să priceapă, există și răspunsuri.
Zilele trecute am avut ocazia, alături de colegii de la Doxologia, să realizăm un interviu cu părintele profesor Ioan Cristinel Teșu.
De ce m-aș simți discriminată de Referendumul pentru Familie?
O strategie (proastă sau mai puțin proastă) de marketing a unui mall bucureștean a reaprins discuțiile cu privire la Referendumul pentru definiția Căsătoriei în România – numit, generic, Referendumul pentru Familie. Căci e foarte simplu și de efect să pornești de la un caz particular și să generalizezi. De fapt, să împroști cu noroi acolo unde ai tu interesul s-o faci – chiar dacă una n-are legătură cu cealaltă.
O femeie cu doi copii nu a primit un pachet Family pentru că, neavând marele soț lângă ea, nu s-a considerat că ea și copiii formează o familie. Nasol. Căci și ea, divorțată, alături de prunci formează o familie, și eu formez, alături de copila mea, o familie. Copila are doi părinți și o legătură frumoasă cu ei, părinții alcătuiesc, pentru ea, o echipă, dar soțul și soția nu mai există. Familia, deci, s-a spart – dar nu își schimbă titulatura. Aici pun primul punct, în care am văzut de la ce s-a pornit. Ok. Și, acum? Clar, Referendumul e de vină! De ce? Cum, de ce? Păi, acolo se vorbește despre bărbat și femeie. Așa, și?
Să vedem. Referendumul este pentru a defini Căsătoria – ca fiind nu între „soți”, cum se spune până acum, ci între „un bărbat și o femeie”. Și aici ar trebui să punem total punct întregii presupuse legături care s-a format între cele două subiecte. Pentru că, exact până aici, cine are de înțeles, înțelege.
Dar eu n-o să pun punct. Și-o să explic.
Analiză pe-o… mamă singură
Sunt privită uneori cu milă – în alte dăți cu superioritate – și etichetată drept o mamă singură. Nu prea mă ating nici mila, nici presupusa nenorocire ce s-a abătut asupra mea. Sunt multe! Dar, cu siguranță, mi-e imposibil să fiu o mamă singură. Alături de prunca din dotare n-am cum să fiu mamă și singură în același timp! Pot fi o femeie singură – sau pot fi, pur și simplu, singură.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
