La mulți ani, Evenimentul Regional al Moldovei!
La 27 mai 1991 eram în clasa întâi :). Făceam parte din prima generație de elevi de după revoluție și asistam la multe alte „prime generații”.
La 27 mai 1991, Evenimentul Regional al Moldovei ieșea din tipare. Fără internet, fără telefoane mobile, fără fițe și fără mofturi, generații și generații de jurnaliști au făcut ca ziarul să crească mare și frumos, voinic, stăpân pe lume și pe informații. Ziarul a rezistat și a devenit cu atât mai puternic în era internetului, a telefoanelor mobile, a reportofoanelor digitale. Ziarul a rezistat pentru că jurnaliștii n-au amorțit într-un scaun de birou, în fața unor ecrane, ci au continuat să facă talpă, să bată pe la uși, să intre pe ferestre, să cunoască oameni și subiecte superi tari, să umple cu scris de mână tone de agende.
Trăiește clipa – dacă vrei să trăiești
Carpe diem! Cam acesta era motto-ul preferat al lumii, scris cu mult patos prin oracole. Un motto care m-a făcut să nu iau prea des îndemnul în serios. Am perceput acest trăiește clipa ca motiv de îndrăgosteală, petrecere în neștire și în orbire. Beție la propriu și la figurat, irosire a vieții respirate fără trecut și, mai mult decât evident, fără viitor.
Se zice însă că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii se mai înțelepțesc. Pesemne că părul meu alb începe să-și mai spună cuvântul și să se revolte de sub vopsea… Măcar el se chinuie să mă aducă pe calea înțelepciunii și, uneori, îmi mai gâdilă mintea și mă îndeamnă să cuget.
Zece ani și-o veșnicie
Sfinții Împărați Constantin și Elena mi-au făcut un dar de preț acum zece ani, cu două zile în avans. O primă plimbare cu iubitul meu. A fost prietenul meu vreo doi ani și soțul meu – aproape opt.
Am absentat din lumea virtuală – și nu m-am săturat încă :)
Nu știu dacă și-a dat cineva seama c-am lipsit ori dacă i-a fost dor cuiva :)). Nu știu nici dacă-i pasă cuiva ce mai fac (bine, merci, apropos!). Dar știu că vreau să povestesc din experiența asta și din învățămintele pe care le-am tras.
Am cam foarte absentat din lumea virtuală. Nu în totalitate, deoarece serviciul presupune calculator și rețele de socializare. Dar pe conturile personale n-am activat, iar cu răspunsul la telefoane și la sms-uri nu m-am omorât. Așa că profit să spun acum Hristos a Înviat! și, cu bucurie să răspund la bucuria voastră: Adevărat a Înviat!
Revenind. Uneori e nevoie de o pauză. Poate că de multe ori ne-o promitem – mâine! – și tot de multe și de multe ori o amânăm.
Privirea de dincolo de fotografie
Din fotografia aceasta, părintele Cleopa mă privește destul de des. Atunci când îmi amintesc să mă apropii de el, să-i spun săru-mâna și să-i cer o binecuvântare, dar mai ales atunci când mă așez cu fundul pe scări și vorbesc la telefon.
E o fotografie de pe un hol de la serviciu –
La aeroport, Iașii prind aripi!
Eram în 2005. Un an ploios tare, cu inundații și cu multe necazuri. Prin urmare, „necazul” meu de a face mai mult de zece ore de la Iași la București cu trenul, pe o rută ocolitoare, mi s-a părut cel mai mic. De șocat m-a șocat, însă, altceva. Zborul din capitală până în Spania, care a durat două ore. Păi, cum să fac zece ore în țara mea, din punctul X în punctul Y, și să trec peste mări și țări și nori de poveste în doar două ore?!
Pe atunci, știam numai așa, de chestie, că aveam aeroport și în Iași.
Grădinăritul – bucuria dragilor mei
Nu trebuie să stai la țară – nici măcar la casă, în oraș, ca să te îndeletnicești cu lucratul pământului. Eh, clar că e mult spus… dar măcar cu întreținerea unui mic spațiu verde… tot poți!
Când eram eu copilă, ieșeam cu tata și săpam în grădina din fața blocului. În 2012, fără a cunoaște detaliul acesta din „istoria familiei Epure” :), George a început să aducă flori și copăcei și s-o scoată pe Maria la grădinărit. De atunci, an de an au acest obicei – care le oferă un prilej fain de a petrece timp împreună,
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase