La fel ca şi în cazul lui 15 septembrie, gândul la 1 octombrie îmi produce un amalgam de sentimente. Am trăit multe bune şi multe mai puţin bune. Am acumulat ceva experienţă, am învăţat, m-am distrat, am muncit, am alergat de colo-colo, mi-am facut prieteni şi oameni dragi pe viaţă, am cunoscut lumea, am primit şuturi, m-am împiedicat, am căzut, m-am ridicat… Poate că, dacă ar fi să mă întorc în vremea studenţiei, aş mai modifica pe ici, pe colo. Nu neapărat pentru că aş regreta ceva, ci pentru că n-aş putea să nu profit de şansa de a avea din nou anii tinereţii şi mintea mea de-acum :).

Pe vremea mea nu-ţi spunea nimeni vreun secret. Ca boboc, trebuia să descoperi totul, să înveţi din greşeli, să dai cu capul. Am avut colegi care s-au lovit rău tare, dar care şi-au revenit frumos. Am avut colegi cărora le-a plăcut să rămână jos, să profite c-au scăpat de acasă şi să se mulţumească în coada listei, posesori, într-un final, ai unei diplome nemeritate de… om mare.

Astăzi, situaţia se schimbă un pic. Bobocii primesc ajutor, învaţă să comunice, să pună întrebări, să aştepte explicaţii, să primească din experienţa altora. Mădălina mi-a dat o leapşă prin care sunt îndemnată să-i pun în temă pe boboci cu tot ceea ce ne-ar fi plăcut mie şi colegilor mei să ştim, atunci când eram ca ei. Şi încep aşa: BOBOCULE!