XXII. Florile recunoștinței

În clasă ocupăm aceleași locuri în care soarta ne-a reunit acum trei ani. Un singur loc a rămas liber, acela care ne reamintește drama prietenului nostru. A sosit clipa în care ne vom lua rămas bun de la draga noastră dirigintă. Îmi revine în minte, de parcă a fost ieri, prima întâlnire cu ea. A fost rază de speranță în ceasul sumbrei dezamăgiri. Am trăit din plin experiența de ucenic la școala vieții. Zestrea acumulată va trebui valorificată în viață, pentru a avea o existență limpede, cumpănită și curată.
Doamne, cum a trecut timpul?! Băieții aceia timizi, aproape copii, s-au maturizat, au devenit bărbați în toată legea. Îi privesc și nu-mi explic metamorfoza. Peste o lună împlinesc și eu optsprezece ani, fericita vârstă a majoratului. La mine coincide cu încadrarea în producție.
Atmosfera din clasă este înrâurită de fiorii tainici, care se amplifică la apropierea despărțirii. Se destramă o familie închegată în timp și unită prin sentimente omenești, profunde. Anii petrecuți aici vor alcătui un capitol important din viața mea, cu amintiri de neuitat. Aseară am recapitulat cu Marian locurile din Ardeal pe unde ne-au purtat pașii. În fiecare excursie sau expediție am trăit o poveste. Am admirat ruinele capitalei lui Decebal din Munții Orăștiei, apoi pe cele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, mângâiate în vremea lor de privirile celor de atunci. La Hațeg am văzut pentru prima dată zimbrii, care hălăduiau odinioară liberi prin codrii patriei. La Sarmizegetusa Regia mă ardeau tălpile, la gândul că Burebista și Decebal au bătut acele drumuri împovărați de răspundere pentru soarta neamului lor. Cum să nu mulțumesc Cerului că, nevrednicul de mine, am ajuns să mă închin la vechi lăcașuri de cult, cum sunt cele de la Densuș și bisericuța din Streisângeorgiu, construite în parte cu blocuri de piatră. scoase din ruinele unor edificii romane? În aceste călătorii mi-am prelungit existența spre trecut, întâlnind la tot pasul urmele lăsate de înaintași, dovezi incontestabile care susțin descendența daco-romană și continuitatea românească. Mândria și bucuria că sunt urmașul acelora care au îngrășat pământul țării ca să hrănească copacii, ierburile și florile am simțit-o pretutindeni. Ei, la vremea lor, spuneau rugăciuni în versul doinelor, mulțumeau Cerului în hore cu strigături, colindau în lumea basmelor. Și ne-au lăsat comoara pe care o regăsim în tâlcul proverbelor, istețimea ghicitorilor și a zicătorilor sau în uluitoarea măiestrie a artei lor. De la înălțimea cetății din Deva, în legendarele locuri din Munții Apuseni, ori poate la Alba Iulia sau pe Câmpia Blajului, aveam senzația că vântul în adierea sa răsfoiește pagini din istoria noastră milenară. Poporului nostru, așezat în calea tuturor răutăților, i-a fost inoculată în gena începutului obligația testamentară de a păstra cu oricâte sacrificii credința, graiul și glia strămoșească. Așa am înțeles eu mesajul primit în aceste călătorii și care m-a sensibilizat mai mult decât toate lecțiile de istorie.
În ultimul an am profitat din plin de libertatea avută. N-a mai fost atmosfera sobră, apăsătoare de la început. Relațiile cu pedagogii, profesorii și maiștrii au fost aproape cordiale. Cei din anii mici sunt așa de respectuoși, încât mi se pare nefiresc. Fiecare dintre noi este cunoscut și are un statut bine determinat. Într-o împrejurare neplăcută, mi-am dat seama că mă bucur și eu de oarecare considerație. La o lecție cu directorul adjunct, m-a pus aghiuță să șoptesc unui coleg. Eram în penultima bancă, bănci cu trei locuri și tovarășul meu se chinuia să răspundă. I-am șoptit încet, dar n-a înțeles și atunci am repetat mai tare. Profesorul a sărit ca ars de la catedră. Ne cerceta cu ochii lui mici, care-i sticleau amenințători prin lentilele clare ale ochelarilor. A întrebat mânios, dur:
– Cine a suflat?
Tonul agresiv, brutal, m-a speriat. Era așa de nervos, cum nu-l văzusem niciodată și mi-a fost frică să recunosc. În clasă s-a lăsat o tăcere profundă, prevestitoare de grea furtună. Timpul trecea și deznodământul era imprevizibil. Două palme era pedeapsa pentru ce-am făcut și le-aș fi luat fără supărare. Se făcuse palid la față, nu-i venea să creadă că nu primește răspunsul. Privirea grea, dominatoare, a devenit cruntă și periculoasă.
– Dobrogeanu, cine a suflat?
– Nu știu.
Vecinul nu m-a dat de gol. I-a ridicat și pe cei din jur, dar nimeni nu a recunoscut. Așteptam cu inima în gât să-mi aud numele. Adevărul nu-l puteam ascunde, trebuia să mărturisesc, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. M-a privit câteva clipe, fără să mă întrebe. Mânia i se mai domolise și-am sesizat în privirea penetrantă ca un laser puțină considerație față de mine.
– Deci, n-a suflat nimeni? Atunci, până la vacanță sunteți consemnați în cămin!
A trecut la lecția nouă. Ce coșmar am trăit? Nu-mi reveneam, eram afectat profund. Bănuise că eu sunt autorul și nu m-a numit, salvându-mă din situația penibilă în care intrasem. Eram foarte vinovat, dar trebuia să fac ceva ca să remediez situația. Dacă Gigi era cu noi, ar fi fost suficientă o privire de-a lui, ca să mă orienteze. În loc de notițe, pe caiet am formulat mai multe variante de scuze. La sfârșitul orei, domnul a luat catalogul sub braț. Am sărit mașinal cu toții în poziția de drepți. În clipa de liniște am făcut un pas în lateral și-am zis repede, ca pe o poezie: „Vă rog să mă iertați că n-am avut curajul răspunderii, să recunosc că eu am suflat. Merit orice pedeapsă, dar absolviți-i pe colegii mei, că nu-s vinovați!”.
– Pedeapsă anulată, bună ziua!
Am salutat perfect, cum rar se reușește. A trecut printre rândurile de bănci în pași cadențați. Mersul energic și hotărât ne arăta că pleca mulțumit. Băieții m-au înconjurat admirativ. Gigi ar fi apreciat modul în care am ieșit din încurcătură.

Acum stăm în așteptare. Suntem îmbrăcați frumos, pieptănați, periați, scoși parcă din cutie. Pândim ușa, ca să nu scăpăm momentul în care va apare diriga noastră. De câteva minute nu mai vorbește nimeni. Fiecare e cu gândurile sale și noroc că acestea nu fac zgomot. Aș dori să fie veselă, radioasă, pentru că atunci este cu adevărat fermecătoare. O așa imagine vreau să păstrez.
Ușa se deschide și instantaneu sărim în picioare. I-am urmărit privirea și am sesizat schimbarea în ochii ei minunați. Încet-încet, albastrul s-a deschis, recăpătându-și culoarea caldă, familiară. Cât are să-mi lipsească prezența-i agreabilă, care ne-a însoțit în acești ani! Este îmbrăcată cu același gust pe care l-am apreciat întotdeauna. Toți am pregătit flori pentru ea. Ne face semn să ne așezăm.
– Mi-a fost teamă de aceste clipe, pe care la început le credeam așa de îndepărtate. Timpul a trecut ca o părere. V-ați schimbat sub ochii mei și zău, vă rog să mă înțelegeți că nu-mi vine să cred că băieții de atunci sunt bărbați în toată firea!
Privirea-i caldă ne învăluie admirativă și melancolică. Eu simt o strângere de inimă la gândul despărțirii. Ea continuă:
– Văd că ocupați aceleași locuri ca și atunci. Doamne, ce răvășiți mai erați! Mi-a fost teamă și pot afirma că am trăit cu intensitate alături de voi acești ani. Locul în care a stat Gigi l-ați lăsat liber și bine ați făcut, pentru că amintirea i-am păstrat-o mereu. Am primit o ilustrată de la sergentul Podaru. Raportează că e bine și vă îmbrățișează pe fiecare în parte, cu ocazia absolvirii. Îi datorăm multe din reușitele noastre, situația lui ne-a afectat, dar în același timp ne-a întărit moralul…
Ultimele cuvinte le-a șoptit într-un oftat ușor. Și pe mine mă cuprinde, ori de câte ori îmi amintesc, părerea de rău că a fost luat de lângă noi. N-am acceptat rațiunea care a stat la baza acestei decizii și nici astăzi n-o accept. Ia, să fi avut „pile” sau „relații”, ce simplu s-ar fi rezolvat!
– Urmează o nouă etapă a vieții voastre. Destinul este influențat în mare măsură de voință și cred că voi aveți suficientă pentru a urma mai întâi liceul.
– Ne încurcă și pe noi armata…
Valerică a spus-o dezolat, pentru că el pleacă la toamnă. Peste un an sau doi urmăm ceilalți. Dacă vom reuși să promovăm o clasă de liceu… bună va fi și aceea! Vorba lui Ion, cerșetorul, care vine des pe la noi și începe:
– Dă o țigară!
– N-am. Nu fumez.
– Atunci, dă un leu!
– Nu am decât o sută.
– Bună și aia!…
Pe chipul doamnei, un penel nevăzut pictează umbre ce redau tristețea. Întoarce capul dintr-o parte în alta, tulburată.
– Nu știu ce să mai zic, dar voi sunteți mari ghinioniști! Vi s-au anulat categoriile de salarizare obținute pe drept. De anul acesta, absolvenții se încadrează în producție pornind de la bază. Îmi dau seama cât o să pierdeți la salariu!…
Știam asta de câteva zile. Dacă ne-ar fi anunțat din timp, nu ne-am fi ambiționat să realizăm lucrări dificile pe care le fac muncitorii cei mai buni. Vestea cea rea ne-a întors pe dos. Ce-i aia echitate, etică… sunt cuvinte frumoase doar teoretic, pentru că în viață se deformează de nu le recunoști! Am întrebat la uzină cât o să avem. Ne-au spus că trei lei și cincisprezece bani pe oră. Să tot trăiești și să te bucuri că ești tânăr, cu frumoase perspective! Dobrogeanu i-a răspuns cuiva că o să aibă „înjur de dimineața până seara”!
– În privința aceasta, nu știu ce sfat v-aș putea da, dar voi o să treceți și „hopul” acesta. Eu insist să vă înscrieți la liceu, chiar de anul acesta. Vă recomand să urmați îndemnul din înțelepciunea lui Benjamin Franklin: „Nu risipiți timpul, căci el este stofa din care este făcută viața!”. V-ați călit în profesională și o să treceți mai ușor peste dificultăți… Lăsați în urma voastră o impresie grozavă și mult timp se va vorbi admirativ despre voi. Cred că vi s-a mai spus?
Are dreptate, ni s-a spus de multe ori. S-au creat momente emoționante. Valerică a vorbit în numele nostru, a avut trac și a făcut o gafă, dar nimeni nu a reacționat. A zis: „Suntem siguri că v-ați simțit bine în mijlocul nostru, așa cum ne-am simțit și noi în mijlocul dumneavoastră!”. Momentul era prea solemn, ca să-i dăm atenție.
– Indiferent de seriile viitoare, voi v-ați câștigat un loc special în inima mea. Vă doresc la toți sănătate și atâta noroc, încât să vă împliniți în toate laturile vieții! Vă mulțumesc pentru întreaga comportare din timpul școlii!
S-a oprit, pentru că i-a fost imposibil să mai vorbească. Ultimele cuvinte le-a rostit precipitat și ochii i s-au umplut de lacrimi. Ne-am ridicat în picioare, cuprinși de aceeași stare tulburătoare.
Am oferit pe rând florile recunoștinței și ea ne-a îmbrățișat cu dragoste egală, părintească. Seninul din ochii ei, ca și mirosul parfumului suav și delicat m-au copleșit, iar gestul de feminină tandrețe mă va urmări în viață.
Gingașele flori din brațele doamnei acompaniază, într-o simfonie enigmatică de culori, măreția momentului. Noi cântăm din toată inima „Mulți ani trăiască!”.
În ecoul urărilor noastre rostite prin cântec – „Să vă dea Domnul tot ce doriți,/ Zile senine și fericire/ La mulți ani să trăiți!” – doamna emoționată și vrăjită de momentul solemn, ne-a oferit ultima imagine a chipului ei cuprins de încântare și mulțumire.