Unde-i toată lumea? La Palas!

Ieri, am avut impresia că mă aflu într-un oraș pustiu. Spre seară, am plecat într-un maxi-taxi gol, din Alexandru spre Copou. În Parcul Copou am numărat oamenii pe degete și am avut cam toate băncile la discreție.
La plecare, în stația de la Universitate se călca lumea în picioare. Au venit un autobuz 28 și un maxi cu același număr – și-au plecat burdujite. Noi ne-am urcat într-un 6 la fel de gol. Am revenit în Alexandru, în Piața Voievozilor, spre 8 seara. Puteam să privim în ochi cam toți oamenii pe care îi întâlneam în drum. Pentru că erau puțini! Toată lumea se afla la Palas!

După ce mi-am pregătit copilul de nani și l-am predat celor mai de gașcă bunici, mi-am luat bărbatul de-o toartă și am pornit și noi, spre Palas :). Pe la 9 și un pic, de la semafor am zărit cârduri de mașini oprite pe podul din Alexandru. A fost vreun accident!, m-am speriat eu. Apoi, am privit spre cer și am văzut vestitele lampioane. Din păcate, cred că mai era doar un rest… Mi-a părut rău… M-am întristat şi pentru că părea destul de lumină afară, ceea ce a stricat puțin din farmec. Mai ales de la distanţă. Cu toate astea, cu 12.740 de lampioane lansate în văzduh, Iașul a intrat în Cartea Recordurilor! Felicitări!

După scurta pauză făcută pe pod, ne-am continuat traseul spre Palas. Gata, clar!, nu mai eram într-un oraș pustiu! Circulam bară la bară și vânam un loc de parcare, chiar dacă eram încă departe de inima orașului. Am oprit pe-o străduță vai de ea, perpendiculară cu Strada Sfântul Andrei și, de acolo, am luat-o la pas. Aglomerație, de neimaginat!
Acolo, în apropiere, nu se mai respecta nicio regulă. Toată lumea voia să ajungă mai repede la Palas şi folosea toate scurtăturile posibile. Alţii (ca şi noi…) se luau ca oile după turmă… şi ajungeau să calce pe unde nu era încă amenajat – ori pe unde era atât de frumos amenajat, de-ţi era milă să păşeşti! Am privit de sus toată curtea interioară şi nu ne venea a crede câtă lume era acolo! Păi… cine nu era în casă… ştiai că-l găseşti la Palas!

Am mers, apoi, în faţa Palatului Culturii, pentru o bucăţică de concert. Ne-am îngrozit şi ne-am întristat de câtă mizerie au putut să lase oamenii pe acolo… Şi mi-a fost, ca de obicei, milă de cei care au avut menirea să strângă din urma petrecăreţilor.
Însă, per total, seara a fost una reuşită şi cu o împlinire supremă – intrarea Iaşului în Cartea Recordurilor! O minunăţie mi s-a părut şi să-l văd pe Ştefan Bănică pe o scenă, în aer liber, cu spectatori neplătitori de bilet. Presupun că acest compromis a valorat destul de mult!

Revenind la ideea de Palas şi de proiect pentru Iaşi – mă înclin! Ştiu că sunt multe – infinite problemele… dar sunt prea mică eu ca să discut despre asta. În momentul de faţă mă interesează că s-a făcut ceva pentru Iaşi. Că, dintr-o afacere – curată sau nu – Iaşul are de câştigat. La imagine, la venituri, la locuri de muncă, la a oferi altceva. Nu-i puţin lucru pentru vremurile în care ne scăldăm.

[filmuleţul este preluat de pe YouTube – de la  uip1280]