V. Oameni și oameni

Toamna e toamnă și vremea e schimbătoare. Zilele frumoase care îmi produc de regulă bună dispoziție sunt tot mai rare, acum au devenit reci și umede. Măruntele întâmplări de peste zi sunt amplificate de starea vremii și mă curprinde uneori o melancolie inexplicabilă. Sunt convins că li se întâmplă și altora, pentru că-i surprind retrași, cu gândurile departe. Programul încărcat de peste zi ne lasă destule clipe când te apucă tristețea cea mare și cumplită.
Au trecut câteva luni de școală. Timpul, care le vindecă pe toate, a diluat supărarea de la început. A rămas acel gust neplăcut, care apare ori de câte ori îmi amintesc. Diriginta noastră ne-a ajutat cel mai mult să depășim această stare. Fiecare o iubește pentru sufletul ei bun. Ne-a alinat zbuciumul ea, dar și un bătrân inginer care vine pentru noi tocmai de la Hunedoara. Este un bărbat înalt și solid. Ne-a frapat că se îmbracă mereu impecabil. Poartă costume din postav de calitate, cu pantalonii drepți, poate prea largi, dar călcați ireproșabil. De fiecare dată are o cravată asortată la o cămașă nouă.
După prima întâlnire l-am botezat: Domnul „Nu-i așa”. A intrat în clasă și l-am urmărit cum pășea rar, însoțit de un miros plăcut de parfum. A luat loc la catedră și s-a prezentat: Secu Toma. Ne-a strigat pe rând și a vorbit cu fiecare, blând și sfătos ca un bunic. A închis catalogul și l-a pus pe colțul catedrei. Ne privea cu dragoste și înțelegere.
– Dacă ați început școala, e bine să o terminați. Sunt sigur că o să rezistați, nu-i așa, la contactul cu meseria și, nu-i așa, fiecare meserie are tainele ei. Începi să o îndrăgești după ce-i descoperi secretele. Am înțeles că vă place să studiați, asta-i foarte bine, nu-i așa, pentru că vă însușiți o cultură generală și tehnologică solidă. Voi o să formați contigentele, nu-i așa, ale clasei muncitoare de mâine. Cum o să fiți voi, nu-i așa, va fi și economia națională.
L-am îndrăgit pentru felul lui de a fi și de a ne privi cu încredere, ca pe niște parteneri. Faptul că vine de două ori pe săptămână, special pentru noi, a sporit prețuirea pe care i-o acordăm. Întâlnirile cu dânsul sunt o încântare și, curioși, înregistrăm schimbările din ținută: altă cămașă și ce cravată!
Pe dirigintă o prețuim pentru că ne-a redat echilibru sufletesc, dar o și judecăm. Aspru o juddecăm pentru că, fiind divorțată, cochetează cu „Odiosul”. Și, Doamne, câte deosebiri între cei doi! Nu pricepem în ruptul capului această apropiere. Ne-am hotărât să facem ceva, să o implorăm ca s-o rupă cu el, s-o ferim de răutatea acestui om. De acum, îl cunoaștem mai bine, filele dosarului „Odiosul” s-au înmulțit.

Într-o seară, înainte de stingere, a apărut în dormitor. Aceeași față osoasă, cu privirea-i cenușie, fioroasă. S-a oprit la primul pat, în care stătea Manole. Îl privea disprețuitor, ca pe o gânganie oarecare și fără apărare. În mână ținea nelipstu-i arătător, lucios și lustruit de-atâta folosință. Dezvelește picioarele băiatului cu bățul și, pe figură îi apare o grimasă acră de nemulțumire.
– Ce-i asta?, întreabă și arată ceva care, în imaginația lui, deranjează.
Manole n-are timp să răspundă, că tonului răutăcios îi urmează două lovituri peste laba piciorului. Își reprimă durerea și nu-i dă satisfacție individului. Intrăm în alertă. Ajunge la alt pat.
– Asta ce-i?, arată ceva mai sus de gleznă și strâmbă din nas.
– Unde?, întreabă Radu mirat.
– Aici.
Un răspuns rânjit urmat de o lovitură. Un „ah” scăpat băiatului face să-i licărească ochii odiosului.
Umblă de la pat la pat și lovește. Îmi frec nervos picioarele unul de altul. M-am spălat bine, unghiile sunt tăiate, dar cine știe ce i s-o năzări. Nu-mi place deloc acest om. Ajunge în dreptul meu și ne privim scurt. Nu pot ascunde aversiunea. Îmi face semn să dezvelesc picioarele și eu trag puțin pătura. Dorește mai mult și eu o dau în lături. Îmi ridică cu bățul pantalonii de pijama. Eu îi trag până la genunchi, nervos îi trag și el observă. Mă stăpânesc cu greu. Pe picioare mi-a crescut păr negru. Plimbă arătătorul prin peri, de parcă ar vrea să mă gâdile.
– Ești păros, bă?!… Pe limbă n-ai?
Continuă să miște bățul, din ce în ce mai repede. De-a șoarecele cu pisica se joacă. Sunt convins că o să mă lovească, dar mă enervează că se pretează la acest joc meschin.
Am văzut cum a pregătit lovitura. Surescitat, i-am descompus mișcările. Obiectul a alunecat de la genunchi spre talpă, a decolat și a făcut o voltă în aer. A rămas suspendat o fracțiune de secundă și de-acolo s-a abătut fulgerător, plescăind pe talpa piciorului. Am surprins până și strâmbătura de efort a feței. Nu mi-a tresărit nici măcar un mușchi. Asta l-a enervat la culme pentru că au urmat trei lovituri în rafală. Ca trei bătăi din palme au răsunat. N-am reacționat deloc, parcă lovise alături. Simțeam numai tălpile arzând. Dezgustul acestei fărădelegi îmi anesteziase simțurile. Ar fi putut să taie în carne vie și tot nu i-aș fi dat satisfacție.
– Bă, al dracului, îi rezistent tuciuriul!…
Mă privește pieziș, cinic mă privește. Îl disprețuiesc deschis, din toată ființa mea. Nu-mi pasă de puterea lui asupra noastră. Se lasă păgubaș și se îndreaptă către ușă. Ne stinge lumina și pleacă.
Au început discuții înfierbântate. Cei mai mulți îl înjură cum se pricep mai bine. Pe Gigi și Valerică îi ocolise intenționat. Tot îi este lui puțină teamă.
– Lăsați-l, că n-o să sfârșească bine! Să ne învechim puțin și vom vedea!, vorbește Gigi, afectat de întâmplare. V-ați comporat onorabil. Fane i-a dat o lecție pe care n-o uită curând.

Ultima frază a sunat ca o prorocire. De atunci a evitat să mai intre în dormitorul nostru, cu toate că a mai fost în cămin. Îl vedem însă la ateleierul-școală din uzină. Interiorul are două rânduri de bancuri, despărțite pe mijloc de o plasă de sârmă. Un polizor electric, o mașină de găurit și un strung sunt comune. În anul întâi facem și noi lăcătușărie, în același timp cu clasa de ucenici care-l au maistru pe „Odiosul”. Al nostru se deosebește prin înfățișare și purtare. Are fața albă, trrăsături fine, ochii mici și negri. Ne învață cu multă răbdare cum se mânuiesc sculele, poziția corectă în timpul lucrului, dar câte nu ne arată! Se supără uneori pentru copilăriile noastre și atunci ne cheamă vorbind rar și lungind cuvintele.
– Ce-am vorbit eu cu voi? Ia veniți să vă dau două după cap…
Are mâna grea, dar nimeni nu se supără, pentru că pedeapsa-i meritată. De partea cealaltă, se face militărie. Arătătorul îi este nelipsit, îl poartă ca pe o cravașă și-l pune mereu în funcțiune. Trage la palmă din orice motiv. Ba că s-a vorbit, ba că s-a greșit, ba una, ba alta, că motive se găsesc. Îl urmărim cu groază și mulțumim Cerului că n-am încăput pe mâinile lui.
Zi de zi se mai adaugă câte ceva la acest caz. Am băgat de seamă că „Odiosul” se furișează aproape în fiecare seară, după ce se întunecă, la domiciliul dirigintei noastre. Portița de la stradă rămâne descuiată până târziu. Aici i-am pregătit capcana. Am legat o sârmă între cei doi stâlpi de la intrare și am așteptat. I-am zărit silueta aplecată, când se apropia. Cum era grăbit, a luat sârma înainte și s-a prăbușit pe aleea de beton, deșirându-se cât era de lung. A icnit și a înjurat urât de tot. Noi am dispărut ca potârnichiile.
N-a trecut mult timp, că a venit la cămin și a pus pedagogii să dea adunarea. Din dormitoare, de la spălător, de la cantină apăreau ucenicii, întrebându-se ce s-o fi întâmplat. Eram în careu când și-a făcut apariția „Odiosul”, cu chipul uscat și ammenințător. Parcă îl văd cum ne trece în revistă și căutătura-i feroce, inumană, trezește în toți neliniște. Întunericul a devenit dens, deplin. Pe cerul înnourat scapără în depărtări, însângerând locul, câte un fulger rătăcitor. La lumina anemică a becurilor din curte așteptăm să se hotărască.
– Am înțeles că în noaptea aceasta nu vreți să dormiți!…
Privirea-i răutăcioasă alunecă uleioasă peste noi. Îi pare rău că ne-a dat de lucru, ni se lamentează el… Auzi la el, câtă fățărnicie! Continuă pe același ton:
– Mă voi sacrifica pentru voi, ce să fac? Șefii de dormitoare, la mine!
Ordonă sec, dur. S-a trezit în el fostul militar, care a fost dat afară din armată pentru exact ce face acum. Explică bine, ca să pricepem, că-i hotărât să scoată untul din noi în noaptea aceasta. O să urcăm și o să coborâm dealul, până la loc comanda. Pentru majoritatea, măsura luată este deplasată, pentru că nu s-a spus motivul, cauza care a determinat-o. Numai vreo câțiva știm motivul răzbunării și, cu toate aceasta, suntem cei mai intrigați.
Am fost adunați dincolo de cantină, de unde începe dealul rotund, ca spinarea unui bivol. Către răsărit se ghicește unde se află luna. Într-o rariște de nori, regina nopții apare străvezie, învârtindu-se ca un titirez printre peticile negricioase. Pentru câteva clipe se arată în toată măreția: rotundă, strălucitoare, misterioasă. Lucrurile din jur prind contur. Stăpâna nopții îmi dă un semn de încurajare, apoi se retrage nespus de revoltată. Obscuritatea și deznădejdea mă iau în primire, dar vocea „durului” mă trezește la realitate.
– Adunarea pe platou, în vârful dealului!
Comanda a fost mai mult urlată. Pornim. Cei din dormitorul nostru rămânem în urmă, în preajma lui Gigi. Am vrea să mergem mai repede, dar el ne ghicește gândurile.
– Nu ne grăbim, că obosim și nu rezistăm. Să alergăm grupați și să nu mai vorbim!

Pe coastă este pășune, doar pe creasta dealului se află un pâlc de copaci. Pe la jumătatea drumului, trecem peste o linie îngustă de tren. Am zărit de multe ori o locomotivă mică și câteva vagonete basculante încărcate cu minereu de fier pentru furnale. Îl aduc de la Teliuc sau Ghelar. Am ajuns pe platou și Bota ne ia în primire.
– De ce ați urcat așa de încet? Sunteți ultimii!… Să nu-mi faceți greutăți, că mă supăr și-i rău de voi. Înapoi, fuga-marș!
Coborâm și Podaru se distinge ușor în bătaia luminilor din vale. Flăcările de la cocserie își arată întreaga lor splendoare. Din uzină se revarsă continuu zgomote metalice, șuierat de locomotive, huruit de motoare. Alergăm mai repede, din rațiuni de tactică, dar trebuie multă atenție că sunt denivelări și, cum nimerești câte una, ai sinistra impresie că te prăbușești într-o groapă fără fund. Ochii s-au obișnuit cu lumină puțină. Am ajuns gâfâind și-l găsim pe „căpcăunul” nostru, furios ca un leu în cușcă. Mânios la culme, reproșează ceva unui pedagog, apoi strigă la noi:
– Vă mișcați ca niște babe împiedicate! Asta-i alergare?! Porniți la semnalul meu. Ajungeți sus, vă prezentați și coborâți imediat. Primii zece pleacă la dormitor. Porniți!
Unii au plecat ca din pușcă, sunt cu gândul să se numere printre cei zece fericiți. Noi mergem voinicește, dar nu alergăm și bine facem pentru că depășim câțiva dintre cei grăbiți. Aproape de platou ne întâlnim cu cei care coboară. Amăgitor este gustul făgăduinței! Bota ne avertizează că iar suntem printre ultimii, dar noi coborâm lent, ca să rezistăm la cursă lungă. Unii care urcă gâfâie ca vai de ei. Aproape de locul adunării grăbim pașii, simulând că suntem la capătul puterilor. „Odiosul” șade în lumina slabă a becului și contemplă spectacolul. Păcat că întunericul îi ascunde grandoarea răzbunării sale. Terbuie să se mulțumească cu respirațiile întretăiate ale unor siluete care apar și dispar în gaura neagră a dealului.
rcăm a patra oară și abia ne mai târâim picioarele. Pe la jumătatea dealului băgăm de seamă că forfota de la început nu mai este aceeași. Ne oprim ca la comană și-l înconjurăm pe Gigi, care-i marcat de crosul nocturn. Fără să spună o vorbă, el o apucă în lateral și noi, ca puii, după el. Ne tolănim într-o adâncitură cu iarbă uscată ca să ne tragem sufletul. Hotărârea a fost luată tacit în aceste împrejurări speciale. Îmi este indiferent de urmări. Pe deal, în puterea nopții, totul mi se pare pe dos. Cerul este acoperit, dar „stelele” strălucesc cu miile în uzină și oraș. O noapte ca aceasta la noi acasă este neagra ca smoala, „îți scoți singur ochii”, nu alta… La ora asta oamenii dorm, numai noi ca huhurezii pe coclauri. De mult a sunat „vaca lui Druker”, așa zic oamenii când aud sirena. În aerul dens al nopții, zgomotele sunt amplificate și au rezonanță. Le ascultam în primele nopți până târziu, deoarece îmi alungau somnul dar, cu timpul, puterea de adaptare a ieșit biruitoare.
Oare am procedat bine? Am acționat spontan, încălcând un ordin fie și irațional ca acesta, absurd ca și omul care l-a dat. În armată cred că se pedepsește, dar acum? Gigi parcă mi-a ghicit gândurile:
– Nu vă temeți, n-o să pățim nimic. Viața îți oferă mereu surprize, așa că trebuie să fii pregătit ca să faci față. „Odiosu” știe că a procedat abuziv și-ar dori să nu se facă vâlvă, pentru că a mai fost sancționat. Oameni ca el sunt rari, dar există, o să vă convingeți și voi dobândind experiență. De aceea, e bine să citim mult. Cartea într-adevăr este cel mai de prețios bun al omului. Cine vrea, poate să meargă cu mine la bibliotecă.
– Bibliotecara-i fată faină! Te-am văzut, îi faci curte…!, a vorbit Bibe, care stă lângă mine și ronțăie un pai.
– Ce înseamnă să-i faci curte? Faptul că ești politicos și atent, ca să n-o plictisești?! Ea te acceptă în preajmă și deduci din priviri dacă-i face plăcere prezența ta. Aceasta-i o mare satisfacție pentru oricine, mai ales în orășelul acesta muncitoresc, unde femeile sunt o „rara avis”, adică păsări rare. Au de unde să aleagă și, al naibii, multe dau greș: aleg până culeg.
– De ce?, întreabă o voce obosită din întuneric.
– Pentru că nu au școala vieții, nu cunosc oamenii. Îi etichetează după aparențe și gata. Mai târziu realizează că au greșit și dezamăgirea-i amarnică.
– Nu-s toate așa… îmi zboară vorba din gură, gândindu-mă la sora mea, măritată la șaisprezece ani. Ce-a știut ea despre viață? Părinții s-au înțeles între ei, tinerii s-au plăcut și adio visuri!
– La oraș nu-i ca la sat, răspunde Gigi, dus pe gânduri.
Ce bine îmi pare că este cu noi. L-am îndrăgit ca pe un frate mai mare. Ne-a demonstrat, în câteva situații, că poți rămâne om fără să te înjosești în fața nimănui. Am făgăduit în sinea mea că o să-i fiu devotat. Îmi place că a citit mult, că are experiență și așa, cum zice el, puțin din „școala vieții”.
– Satul are legile lui statornicite din vechime. Fetelor li se insuflă de mici cultul muncii. Așa învață torsul, cusutul, țesutul, treburile în bucătărie, muncile câmpului. Toate acestea se însușesc ca pe o moștenire, care face parte din zestrea de preț a fetei. Pentru destindere le rămân duminicile și sărbătorile religioase, când merg la horă. Învățând toate acestea sunt pregătite pentru viață și se gândesc la căsătorie. Mai sunt și excepții care întăresc regula. Fata de la oraș frecventează școala, își pregătește lecțiile, apoi are timp berechet. Filme, concerte, spectacole diverse, petreceri și unele aventuri oferă orașul atât pentru fete, cât și pentru băieți. Majoritatea fetelor cu o bună educație se realizează profesional, dar unele și, culmea, din cele cu posibilități materiale, devin „doamne” măritându-se. Nu fac curățenie în casă, nu gătesc, nu spală, că sunt ocupații degradante și nu-i de mirare că încep dramele. Ei, dar asta-i altă poveste….
Gigi ne vorbește ca un înțelept și pare detașat de tot ce se întâmplă cu noi. De jos răsună chemări pe care nu le deslușim și, de aceea, ciulim urechile. Am înțeles un cuvânt chiuit ca la munte: adunarea!
– Rămâneți aici, mă duc să văd ce se întâmplă.
Gigi pleacă și întunericul se închide în urma lui. Stăm în așteptare. S-a făcut răcoare și un tremur ușor îmi cuprinde corpul. Mă strâng cu genunchii la gură și dinții îmi clănțăne fără voie. Am fost încălzit și transpirat și acum maieul a devenit o carapace rece. Mă ridic și țopăi de pe un picior pe altul. Imediat mă urmează și alții și dă-i cu mișcări de încălzire. Așa ne găsește Gigi.
– Coborâm. Bota mi-a spus că „Odiosu” a plecat nemulțumit de comportarea noastră, avertizând că ne-o coace el. Dacă ar ști cine i-a încurcat planurile pentru noaptea asta!?…
– Cât o fi ora?, întreabă Marian.
– E trecut de miezul nopții… Să-i mulțumim omului nostru pentru ce ne-a făcut. Așa ceva nu se uită toată viața!
Un fior mă scutură puternic, când îmi reamintesc povestea acelei nopți. Avea dreptate Gigi: cum s-o uiți?