• Maria-Paula,  Şcoala părinţilor

    Respecţi intimitatea copilului tău?

    Prin decembrie 2012, într-un exces de zel, am şters cele două albume de pe Facebook în care o prezentam lumii pe Maria-Paula. Pe copilul meu, adică. În primul album, până la un an, se adunaseră vreo 60 de poze. În al doilea, vreo 20. Pare puţin… având în vedere că unii părinţi postează lejer câte zece poze dintr-o singură zi – fără să fie vorba de vreun eveniment deosebit. Pentru mine – 80 de fotografii erau deja multe. Cu toate că însemnau doar o alegere pe sprânceană – cu minunăţia mea, în rol de personaj principal.

    De ce-am făcut asta? De ce am hotarât să dau delete? Pentru că mi-am dat seama că nu respect intimitatea copilului meu. Aveam pe atunci patru poze de profil cu mine, iar Maria avea de 20 de ori mai mult – în doar un an şi jumătate! Avem vreo 400 (4000 în 2020) de prieteni în listă – vorba vine – dintre care unii nu îmi sunt nici măcar cunoştinţe apropiate. Oare copilul meu era de acord să fie expus aşa, în văzul lumii? Poate că da. Însă… se naşte o întrebare a viitorului: cu ce tupeu îi voi cere, atunci când va creşte, să nu vorbească cu străinii, să nu ofere poze şi date personale, să-şi aleagă cu responsabilitate prietenii din offline şi din online – dacă eu îi expun viaţa continuu în public, în ochii unor oameni de care el nici n-are habar?

  • Şcoala părinţilor,  Te-Ve(de)

    Copiii din ziua de azi

    Secvenţă dintr-un film. O doamnă trebuie să aibă grijă de-o puştoaică.

    – Mă duc să-ţi aduc o hârtie şi nişte creioane colorate, îi zice ea.

    – Da’ internet n-aveţi?, întreabă, cu sictir, copila…

  • Ale tinereţii valuri,  Competiţii,  Din online

    11 rânduri de suflet

    Am avut şi am, în continuare, norocul de nişte părinţi pe care oricine şi i-ar dori. Nu sunt vedete, nu au bani mulţi, nu mi-au făcut toate mofturile. În schimb, mi-au oferit dragoste, prietenie, educaţie, libertate, sprijin, încredere. Ei mi-au fost temelie la ceea ce a însemnat descoperirea vieţii. M-au învăţat să iubesc oamenii, să le admir calităţile, să nu fiu atât de drastică în a le acuza defectele.

    Prin propriul exemplu, m-au încurajat să stau în preajma persoanelor de la care am ce învăţa. Să le admir, dar să nu încerc să fiu o copie hidoasă a lor. Părinţii mei nu m-au grăbit şi nu m-au frânat inutil. M-au ajutat şi m-au lăsat să fiu eu – cu bune şi rele.

    Nu i-am urmat în meseriile pe care le-au avut, nici în multe dintre ideile lor. Cu toate astea, îmi sunt modele! Zâmbetul, dragul de oameni, respectul pentru frumos, ataşamentul uriaş faţă de propriii copii – le-am moştenit de la ei!

  • Şcoala părinţilor

    Te las şi mă duc la un alt copil!

    De multe ori, mi-a fost dat sa aud cum părinţii îşi ameninţă copiii: Dacă nu vii acum, te las şi plec la un alt copil, mai cuminte! sau Nu-i nimic, mă duc la un alt copil, pe care o să-l iubesc mult!
    Fazele astea mă cutremură. E adevărat că, pe moment, ameninţările îşi au efectul dorit. Copiii renunţă la obrăznicii şi vin în fuga mare la mamă sau la tată. Au ochii în lacrimi şi promit că o să meargă de mână şi-or să fie sfinţi.

  • Explicaţiuni,  Pentru minte,  Şcoala părinţilor

    Viitorul copilului – joaca părinţilor?!

    Pe unde văd, unde mă întorc, dau peste propunerea de a afla soarta copilului meu. Cică pot plăti sau pot câştiga o astrogramă sau un horoscop personalizat pentru odrasla din dotare. Cred că e de la sine înţeles că, dacă nici ca premiu nu mă încântă ideea, cu atât mai puţin mă gândesc să dau bani pentru aşa ceva.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Şcoala părinţilor

    Pretul unei ore fara de pret

    Am primit un mail din ala, ca multe altele, ce se trimit la toata lumea. E atat de real si de dramatic, incat indraznesc sa-i fac copy-paste.
    Si mai dramatic este faptul ca noi suntem foooarte departe de castigul a 50 de dolari pe ora si totusi, de multe ori, de voie, de nevoie, munca (sau joaca de-a munca, ori facutul ca muncim) ne acapareaza viata, in defavoarea copiilor si a celor dragi.

  • Şcoala părinţilor

    Te bate nenea!

    Afara, copilasii sunt atrasi de multe. De jucariile altora, de flori ce pot fi smulse, de copacei de care sa se agate. De tot ce straluceste si e de pe jos, de tot ce stiu ca „Nu e voie!”.
    Cum ajungem noi sa le dam voie sau sa-i facem sa inteleaga ca pe bune nu e voie, asta e o alta poveste.

    Acum cateva zile, am asistat la urmatoarea secventa:
    O femeie si un baietel de vreo 2-3 ani, la plimbare. Copilul a ochit un pui de copac, s-a indreptat urgent spre el, l-a apucat intr-o imbratisare barbateasca si a inceput sa traga. Mama lui s-a apropiat si i-a spus: „Nu rupe copacul, ca te bate nenea!”
    I-a spus asta… si i-a repetat… de macar cinci ori. Iar copilului ii pasa atat de mult, incat bietul copacel era indoit si smotocit, vai de steaua lui!