Ștefan Epure: Viața-i frumoasă, băieți!
Ștefan Epure e tata. Proful acela care a ajuns la catedră, după ce-a trecut printr-o groază de încercări. E copilul care a ales mucul de creion în locul unui ciomag zdravăn de cioban. Copilul fără posibilități financiare, dar cu vise multe. Care a pășit temător și, deopotrivă, cu mult curaj, în necunoscut.
Nu a avut deloc un drum lin. Până la liceu și la facultate, a făcut o școală profesională și a muncit ani întregi în uzină. A reușit să ajungă, totuși, mare – dar, și mai important, a reușit să păstreze în suflet farmecul extras din greutatea acelor vremuri.
Hai să ne distrugem copiii!
* Încă de când este mic, să nu îi refuzaţi absolut nimic. Daţi-i orice îşi doreşte, orice cere, mai ales atunci când plânge. Astfel va creşte şi va crede că toţi îi sunt datori cu toate şi că are numai drepturi.
* Când va începe să vorbească urât şi să ocărască, voi să râdeţi. Astfel, îl veţi face să înţeleagă că este foarte „deştept”!
Mitică Popescu
Suferințele, nevoile și necazurile nu ocolesc pe nimeni. Dar, pe nimeni! Așa s-au născut cei care își plâng continuu de milă. Așa au apărut și cei veseli și mereu fără de griji – care au învățat să conviețuiască, pur și simplu, cu problemele. Dacă, în cazul primilor, uneori ne-am dori ca, atunci când îi întâlnim, să fim dotați cu dopuri de urechi, în fața celor din a doua categorie ne încearcă o ușoară invidie. De multe ori, evităm să-i privim în suflet și cădem în capcana glumelor și a stării de voioșie pe care ne-o inspiră. Am putea jura că nicio depresie nu i-a atins vreodată, că nicio datorie și nicio boală nu s-ar pune contra lor. Ne înșelăm. Căci, nu rar ne este dat să aflăm vești triste despre oameni veseli. Dar, n-am știut!, exclamăm uimiți și refuzăm să credem că zâmbetul și ghidușiile nu sunt decât o față a monedei. Pe cealaltă parte…
Darul prietenilor plecați la cele veșnice
De cele mai multe ori necazurile – și nu bucuriile – ne apropie de Dumnezeu. În vremea înșelătoarelor fericiri bem și ne veselim, râdem, glumim, avem aroganța de a crede că toate ni se cuvin. Și atunci se mai întâmplă ca un om drag să se sacrifice pentru sufletul nostru. Sacrificiul lui – la moarte mă refer – se poate duce pe apa sâmbetei sau ne poate ajuta pe noi să trăim.
E aproape firesc ca în vremurile vesele să nu ne pese de nimic. Să nu credem în nimic, pur și simplu. Trăim vremea și vremurile și ne simțim atât de mari, încât putem da cu Dumnezeu de pământ. Oricum, nu credem în El. Oricum, nu avem nevoie de El. Oricum, nu se mai întâmplă nimic după viața asta. Căci, viața e făcută s-o petrecem până la adânci bătrâneți și să ne pierdem, apoi, în neant…
Încrederea asta nebună în propriile forțe se zdrobește atunci când aproapele nostru – frate, prieten, bună cunoștință ne spune pa. În orice vreme dar, mai ales, atunci când pa-ul ăsta vine mult înainte de vreme.
Cu bucurie, în grupa mijlocie :)
A trecut un an. Nu știm când, nu știm pe unde, bine c-a trecut frumos 🙂 Au mai fost o aniversare, o vară și o vacanță. Și-a venit, apoi, o zi de luni – numită 15 septembrie. În acea zi, ne-am pus toate visele-n rucsac și am pornit spre grădiniță.
Despre Sfânta Cruce
Mulţi dintre noi purtăm o cruciuliţă la gât ca pe un talisman sau ca pe un simplu accesoriu. Ne mândrim cu dimensiunile crucii, cu materialul preţios din care este alcătuită, cu valoarea ei.
Uităm că o cruce nu e un simplu obiect, ci un semn prin care ne definim şi ne asumăm condiţia de creştin.
Un semn prin care ne mărturisim credinţa. Crucea trebuie purtată cu demnitate şi cu teamă, cu bucurie şi cu smerenie. Diavolii se tem de Cruce, în măsura în care noi credem în Ea.
Concediu îndoliat
Hei, ce-i cu tine? Unde-i mișcarea pe care ai promis-o pe blog? Apari cu trei articole scoase de la naftalină și te faci că-s noi – când din concediu tebuia să te întorci cu energie pe plus? Unde-s pozele, unde-s poveștile? Unde e lauda ta – că ai mai îmbătrânit cu un an?…
Așa mă întreabă unii și alții, așa mă mai întreb și eu, uneori. Mintea și sufletul mi-s rătăcite, însă. Mă iau cu munca și încerc să respir. Apoi, mă năvălesc amintiri și regrete și neputințe. Mai scot un oftat, mai fac o cruce, îmi mai dau doi pumni în cap.
Ce-i viața asta… Am cununat de două ori. Ultima pereche mai mult nu e împreună, decât e. Iar prima pereche… era de vis! Veșnicii fericiți, frumoși și îndrăgostiți au ajuns la mare la o zi după noi, la 30 de kilometri mai departe de stațiunea noastră. Și, tot atunci, la câteva ore distanță, ea ne anunța că el nu mai e. Așa, pur și simplu!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
