Sileşte-mă să mă întorc spre Tine!
De multe ori, când ne rugăm, citim niște cuvinte – iar mintea și sufletul ne umblă pe coclauri. Mai există, însă, și dăți fericite, în care câte un fragmențel ne face să-l trăim cu totul și să ne înfiorăm, conștientizând ceea ce zicem/ cerem/ dorim… Așa mi s-a întâmplat cu o bucățică dintr-o rugăciune de suflet: De aceea, te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine.
Tot citind, tot ajungând la bucata aceasta, m-am oprit, m-am scuturat și m-am întrebat: Dumnezeule, oare eu înțeleg ce-Ți cer?
De ce îmi place argintul – poveste despre tinerețe și strălucire
Am avut cercei de aur aproape de când m-am născut. Dar prima bijuterie pe care mi-am dorit-o eu, conștientă de alegerea mea, a fost un lănțișor de argint. Bucuria primirii unui asemenea dar îmi e vie în amintire. În acel moment m-am simțit pentru prima dată domnișoară, cochetă, feminină, cuceritoare. Aveam vreo șapte ani. Astăzi mă joc între degete cu lănțucul meu de argint și sunt la fel de fericită ca atunci când eram mică. Am descoperit, în sfârșit, că-s și eu statornică în ceva! Îmi place argintul! 🙂
Nu trebuie să fiu și nu sunt contra aurului – dar dacă pot alege, aleg oricând metalul cel alb și strălucitor.
Nu deveni cine te-a rănit
Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?
Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.
Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.
Am fost născută să… fiu fericită!
În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.
Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.
Citește și:
Nu mai puneți la zid copiii – pentru greșelile părinților!
Sunt mamă. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă și visul mi s-a îndeplinit. Am un copil – puteam avea, poate, mai mulți. Mi-aș fi dorit mai mulți și probabil că voi rămâne doar cu unul. Slavă lui Dumnezeu pentru copilul meu! Mereu, aflarea veștii că mai apare un copil pe lume m-a bucurat. Mereu! Și în familiile fericite, și în casele goale, și în casele deja pline, și în bordeie, și în vile. M-am bucurat de copiii așteptați, ca și de copiii neprogramați, care poate au încurcat niște ițe. M-am bucurat de copiii concepuți în familie, ca și de copiii concepuți în afara familiilor. Cred cu tărie că un copil este un motiv de bucurie și atât. Că felul în care a venit pe lume poate fi meritul, dar niciodată vina copilului.
În acest context, cred că discuțiile de rău despre părinți nu ar trebui să se intersecteze niciodată cu un copil. Da, mi-am luat-o peste cap și cu acest… niciodată. Însă etic, moral, creștinește, uman – așa ar fi. Să nu vezi în copil un demon, doar pentru că nu-ți place de părintele său. Nici să nu te duci să strângi de gât copilul, pentru păcatele părintelui său. Înainte de a scrie postarea de ieri, am trăit un sentiment inexplicabil. Simțeam revoltă împotriva unui om din aceeași tabără cu mine. Împotriva unui om care nu plăcea pe un alt om – pe care nici eu nu-l plac. Doar că omul din tabăra mea a făcut o chestie care nu se face.
Ne învrăjbim sau ieșim întru întâmpinarea Domnului?
Înjurați-mă bine și citiți mai departe… despre întâmpinarea omului și despre întâmpinarea Domnului. O să vă ratați niște minute din viață, adevărat, dar poate că n-o să fie asta cea mai mare tragedie.
Oameni dragi! Tragedia stă în durerea și în încrâncenarea care ne-au cuprins în zilele acestea. De oricare parte a baricadei am fi, suntem nefericiți. De oricare parte am fi și oricât am crede cu tărie în lupta noastră, în dreptatea noastră și-n dobitocia celorlalți – e imposibil să nu privim peste gard și să nu vedem dincolo tot oameni din oamenii noștri! Familiile, prietenii, cunoscuții s-au dezbinat astăzi mai mult decât în alte vremuri. E ură!
Părintele Proclu Nicău – lecție de smerenie și de pocăință
Părintele Proclu Nicău, ucenic al părintelui Cleopa Ilie, a fost un monah simplu. Mai mult de 50 de ani din cei 89 pe care i-a trăit i-a petrecut în pustiu. S-a născut pe 13 noiembrie 1928. De pe 28 ianuarie 2017 a plecat la Dumnezeu. Veșnică să-i fie pomenirea! Iar noi să ne bucurăm de omul pe care l-am avut până acum alături și pe care-l avem de astăzi rugător în Ceruri.
Din Lupta pentru smerenie și pocăință, carte a părintelui Proclu Nicău, apărută la Editura Agaton în 2010, nu m-am putut abține să nu scot câteva idei. Dacă am ține seama de o firimitură din acestea… am fi niște fericiți!
* Şi i-am zis că eu am găsit într-o carte mai veche, nu ştiu unde, că spune aşa: Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoşilor,
Șervețelele îmbrățișează lemnul – am făcut un pas pe tărâmul… decoupage!
Mami, chiar sunt uimită! Așa a exclamat Maria când i-am arătat ce-am făcut eu aseară, cu mânuțele astea două. Știa că mă întâlnesc cu mai multe mămici, să învățăm să decorăm cutii și inimioare – și se bucurase că voi petrece și eu câteva ore faine cu fete de seama mea. În rest, nu cred că-și făcuse mari planuri de a primi ceva de la mine. Dar a primit! Și nu doar că i-a plăcut ce-a găsit dimineață pe pernă, ci mi-a spus că neapărat trebuie să învețe și ea să facă picturi pe lemn din… șervețele! 🙂
Nu știu cât de bun dascăl voi fi eu, dar știu clar despre Cristina Țuțuianu de la HaidiHai că a fost fenomenală!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
