Frânturi dintr-un discurs de Rege
Astăzi, Regele Mihai a împlinit 90 de ani.
Cu această ocazie, a ţinut primul discurs în Parlamentul României – de la abdicare. O simplă căutare pe net descoperă, cu uşurinţă, discursul integral. Eu am spicuit doar câteva idei, de care nu ar fi deloc rău să ţinem seama.
V. Muzeul Memorial de la Sighet – izvor nesecat de lacrimi
Muzeul Memorial de la Sighet… Dacă eşti om, nu poţi să treci nepăsător pe acolo. Nu poţi să nu te cutremuri. Ţi-e imposibil să rămâi drept în faţa unor adevăruri necruţătoare. Ţi-e ruşine cu motivele tale de plâns şi simţi cum pielea se strânge pe spate.
Doar nişte simple hărţi, ca notă introductivă, te fac să păleşti. Calculezi şi afli că România a fost invadată de azile psihiatrice cu caracter politic, centre de deportare, penitenciare, lagăre de muncă forţată, locuri de execuţie, gropi comune… În total, iese cam aşa:
Următorul pas te poartă pe un coridor infinit, parcă, pe care sunt expuse chipurile unora dintre cei care au avut ghinionul să fie luaţi în vizor şi să pătimească de pe urma comunismului.
Simţi, automat, că te sufoci. Vrei să fugi. În acelaşi timp, vrei să afli. Şi mergi mai departe.
Şcoala (de ieri, de azi, de… mâine?)
Îmi amintesc că aşteptam, mereu, începutul şcolii, cu emoţie. Îmi amintesc că mi-a plăcut, întotdeauna, la şcoală. Îmi amintesc, cu drag, de profesorii pe care i-am avut. Îmi amintesc că am făcut parte dintr-o generaţie norocoasă. Am fost ultima serie care a scăpat de examenul de capacitate şi care a dat admitere normal, la liceu. Am fost ultima generaţie care a dat bacalaureatul în forma lui veche şi cunoscută de toată lumea. Mai târziu, în studenţie, am făcut parte din ultima serie care a studiat patru ani şi care a făcut un master de plăcere, nu din obligaţie.
După ce-am terminat şcoala – toate şcolile – am privit cruciş la ceea ce venea din urmă. Am zâmbit şi, cu o doză de inconştienţă, am strigat: După mine, potopul! Şi potop a venit. Şi nu se mai opreşte dezastrul a ceea ce mai numim noi astăzi – şcoala românească.
Amintiri despre 11 septembrie 2001
Aveam 18 ani şi probleme în dragoste. În acea zi, am pus capăt problemelor. Am ajuns acasă obosită şi, într-un fel, eliberată. Ca niciodată, am adormit la prânz. Am avut un somn lung şi greoi, din care m-am trezit amorţită. Am găsit telecomanda prin preajmă şi am dat drumul la televizor. Era un film. Cu nişte turnuri foarte înalte, din care ieşea fum. Cu oameni îngroziţi şi cu un avion care s-a izbit de unul dintre turnuri.
Nu m-au încântat niciodată filmele de genul ăsta, aşa că am mutat pe un alt program.
Ă, â, î, ş, ţ…
Mă dau mare apărătoare a limbii române… Totuşi, trei ani am scris fără diacritice. Ruşine mie! Acum, am zis că, măcar la casă nouă se cuvin nişte obiceiuri noi şi bune.
Aşa că, am trecut la atac şi folosesc, sârguincioasă, diacritice. Iertat să-mi fie… se pare că la comentarii mi-am uitat ţelul şi… am scris cum îi e mai comod omului… 🙂
Rozatoarele – incurajate de neaplicarea legii
Se pare ca rozatoarele sunt la putere. Mari si mici, tinere si batrane – aproape toate au un singur lucru in comun: nesimtirea.
Nesimtirea domneste si in randul autoritatilor. Face vreun nene important o plimbare seara, noaptea, dimineata prin parcuri? Se aseaza pe vreo banca in dreptul careia exista mormane de coji scuipate?
Omul credincios e un prost – spune desteptul…
De multe ori, citesc pe forumuri si pe bloguri comentarii pline de ura cu privire la crestini si la religie, in general. Oamenii care cred sunt numiti indobitociti, analfabeti, prosti, fara cultura si cu un mare spirit de turma.Aceasta fiind introducerea, astazi vom vorbi desepre Constantin Brancoveanu. Un boier de seama. Un mare invatat, vorbitor de greaca, latina, slavona. A fost domn al Tarii Romanesti, perioada marcata de progres economic si cultural artistic, de modernizare a statului, de reformare a sistemului fiscal. A urmarit indeaproape constructiile religioase si laice, a sustinut scolile si tiparul, a infiintat Academia Domneasca din Bucuresti.Constantin Brancoveanu este omul care nu a renuntat la credinta ortodoxa pentru nicio favoare lumeasca.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
