Întrebări „de trezire” în miez de noapte
Poate că ar fi bine să ne întrebăm, din când în când, de ce alegem măștile. De ce alegem să ne mințim
Șapte spuneri care-mi plac de la Sfântul Antonie cel Mare
Pe 17 ianuarie este prăznuit Sfântul Antonie cel Mare – cunoscut, alături de Sfântul Pahomie cel Mare, ca fiind începătorul vieţii monahale. Au rămas de la Cuviosul Antonie multe învățăminte, atât pentru călugări, cât și pentru oamenii din lumea cea mare. Dintre acestea, șapte am ales să notez. Sunt de citit/ recitit măcar o dată pe an – dar sigur nu strică nici o dată pe zi, până ce ne vor intra la cap și la suflet.
* Începutul și sfârșitul mântuirii este dragostea.
* Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicându-mi: Smerenia!
* Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit. De asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.
Sfântul Antonie cel Mare vorbește simplu, clar, la obiect. Noi înțelegem?…
* Nu-ți descoperi gândurile tuturor, ci numai acelora care îți pot tămădui sufletul.
* Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ţii trupul în viață, însă fără niciun gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniștit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucidere și răpire. Și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din sloboda alegere lucrează cele rele, în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.
* De la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greșim.
* Vine timpul ca oamenii să-și piardă mințile. Și, când vor vedea pe cineva care nu și-a pierdut mințile, se vor ridica împotriva lui, zicând: Tu ești nebun!, pentru că nu este și el asemenea lor.
Din singurătate nu se evadează pe ușa din dos
Vrem mereu să scăpăm de singurătate și să ne găsească iubirea în cel mai potrivit moment al vieții. Când suntem bine îmbrăcați, odihniți, dispuși la stat de vorbă și la glumițe. Fără bătăi de cap și fără piedici. Credem că dacă ne-ar vedea într-un moment nepotrivit, omul cu iubirea s-ar speria și ar pleca.
Nu-i de mirare, deci, ca la asemenea așteptări să trăim stresați în viața noastră și mereu nemulțumiți. Nu-i de mirare că, regizând momente, întâlnim oameni ce-s parte din regie – și nu din viața cea de toate zilele.
Tu n-ai vrea, de fapt, ca omul nepotrivit să vină și să plece la fel de repede din calea ta? N-ai vrea ca omul care s-ar speria de viața ta cea adevărată nici să nu se intersecteze cu ea?
N-ai vrea să păstrezi lângă tine
Folosul fricii de Dumnezeu explicat de Sfântul Serafim de Sarov. Și de Smiley
De ceva timp, în discuțiile cu Maria am atins subiectul „frica de Dumnezeu”. Un subiect atât de blamat de mulți oameni mari… încât cu adevărat mi se pare și mai necesar ca un copil să-l înțeleagă de la început. Să-l înțeleagă în mod corect.
Într-o lume plină de frici, în care traseul din dormitor până la bucătărie, trecând prin holul neluminat poate însemna o întâlnire cu momo, cu granny sau cu alți monștri ori sălbăticiuni, frica de Dumnezeu e mângâietoare. Într-o lume în care ne e frică de oameni, de uneltirile lor, de râsul lor, de chestiile înfricoșătoare pe care ni le-ar putea face, numai frica de Dumnezeu și iubirea Lui ne pot încuraja să rostim ca-n Psalmi: Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul!
Deci, care-i treaba cu frica de Dumnezeu?
Sfântul primei zile din an
Prima zi din an ne dă întâlnire cu un mare și important Sfânt! Departe de a fi „cel mai petrecăreț sfânt al Bisericii”, așa cum nefericit a fost descris cândva la știri, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare e un model de credință și de înțelepciune, de cumpătare și de seriozitate!
La mulți ani celor ce purtați numele lui!
La mulți ani și nouă,
„Nu poți să fii cu câte o labă în fiecare lume”
Dimineață i-am spus Mariei că e duminică și-i slujbă – dar că e și parada militară de 1 Decembrie, de la care noi două niciodată n-am lipsit. Mărturisesc că eu aș fi vrut la rugăciune, dar eram destul de pregătită pentru „verdictul” ei, de a merge în centru, la petrecere. Însă a făcut ea niște calcule, socoteli… și-a zis că alege să mergem la biserică.
Pe drum, i-am recunoscut că sunt și uimită, și emoționată, și mândră de o asemenea decizie. S-a uitat așa, un pic serios, un pic indiferentă – fără vreo părere de rău – și mi-a răspuns:
– Știi, mami,
CM – de la Călin-Mihai la Conventus Mirabilis. Împreună pentru o șansă la viață!
Sărbătoarea de astăzi e pe cât de minunată, pe atât de clară și de… grea. Sfinții Ioachim și Ana au nădăjduit toată viața, până la adânci bătrâneți, că vor fi părinți. Și când visul li s-a împlinit, când au avut-o pe Maica Domnului, după trei ani de la naștere nu au ezitat să împlinească promisiunea făcută în rugăciune: aceea de a-și dărui copila lui Dumnezeu și de a o duce la Templu.
Wow! Cam cât de greu e să-ți vezi pruncul mult așteptat, iar apoi să renunți la el în „favoarea” lui Dumnezeu!? Este, cu siguranță, o cinste – dar câți dintre noi mai reușim să o percepem așa?…
Câți dintre noi suntem dispuși să recunoaștem măcar faptul că pruncii ne sunt împrumut divin, că nu ne aparțin, că brațele noastre sunt făcute ca să-i iubească și să-i îmbrățișeze, dar nu să-i lege definitiv și obligatoriu de noi?!…
Mă întorceam astăzi de la biserică plină de întrebări și de gânduri.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase