VII. Revelație la castel

Duminica e ziua noastră liberă. Băieții care locuiesc prin apropiere merg acasă sâmbăta și se întorc duminică seara. Interniștilor li se oferă multe posibilități, ca să nu se plictisească. Pentru microbiști, fotbalul rămâne pe primul plan. Micul stadion al echipei locale „Victoria” este mereu neîncăpător. Jocul bun al formației, renumele antrenorului și poziția fruntașă în clasament ne îngreunează intrarea la meciuri. Se descurcă fiecare cum poate și te minunezi de câte tertipuri suntem în stare. Ne strecurăm pe lângă oamenii de ordine, însoțind un grup numeros. Dacă reușim, bine, dacă nu, căutăm altă cale. Urcăm dealul de zgură din spatele stadionului, păcălim sau mituim paznicul și escaladăm gardul. Uneori, mergem din timp ca să găsim pe cineva mai omenos, care să nu reziste la insistențele noastre. Dacă nu reușim în niciun fel, ne resemnăm și așteptăm pauza când, de regulă, se deschid porțile.
La juniorii „Victoriei” joacă mulți ucenici. Vătafu, colegul nostru, a început să apere și lumea îl laudă că are stofă de portar. Îi cunosc pe toți ucenicii fotbaliști. Cucu joacă extremă stânga. Nu-i mare de statură, merge legănat, are viteză și centrează impecabil. Grozăvescu e inter și face tot jocul echipei. Driblează de amețește adversarii și are viziune de bun coordonator. Galeria îl alintă și-l strigă „Ozonel”, după numele faimosului Ozon. Badiu este scund, îndesat și numai fibră. Joacă fundaș dreapta și deviza lui este: „Pe aici nu se trece!”. Păunaș, stoperul, are alura lui Apolzan și domină careul prin plasament. Are un joc de cap remarcabil.
La un meci cu seniorii și tribune înțesate de lume, între care mulți ucenici, juniorii au câștigat după o încleștare aprig disputată cu 4-3. Grozăvescu a fost eroul meciului, a înscris trei goluri, unul mai frumos ca altul. Cu această ocazie, cred că și-a dat atestatul pentru echipa mare.
Când nu avem fotbal, mergem la film, spectacole de teatru sau concerte. Poposesc multe formații, în special Teatrul din Petroșani și cel de revistă din Deva, pentru care punem la bătaie puținii noștri bani. Pentru spectacole de succes mergem departe în regiune, pentru a le vedea. Nu mai vorbesc despre tentația pe care o reprezintă renumitele echipe de fotbal din divizia A, care vin să joace pe aceste meleaguri. Pentru asta se organizează adevărate expediții.
Prima deplasare la care am participat și eu a fost la Hunedoara. Echipa „Corvinul” din localitate urma să joace cu „UTA” din Arad. Doream să-l văd pe viu pe renumitul Petchovschi, marele fotbalist din Arad, o legendă vie a fotbalului românesc.
Drumul l-am făcut pe jos, vreo zece kilometri peste dealuri, de-a dreptul. Retrăiesc aventura aceasta deosebită. Sfârșit de octombrie, cu brumă groasă. După două ore de voioșie și bună dispoziție, la ieșirea dintr-o pădure am zărit vestita cetate a oțelului. Mă încercau emoțiile și curenți invizibili mă făceau să tremur, căutând cu privirea Castelul Huniazilor. I-am zărit acoperișul cu turnuri ascuțite și o mare bucurie mi-a cuprins sufletul. La nord de castel se întind construcțiile industriale, care formează combinatul. Multe coșuri înalte, ca niște coloane antice, sprijină bolta cerească pictată multicolor de fumul și praful ce se ridică spre înălțimi.
La poalele dealului, un restaurant-ciupercă părăsit toamna, dar cu mare trecere în zilele călduroase, ne dă binețe. Coborâm în oraș. Majoritatea celor din anul întâi n-am fost la castel, așa că mergem să-l vizităm.
Am ajuns în preajma acestuia și nu mă satur admirând construcția falnică. Imaginea îmi este familiară din cartea de istorie, dar altceva este să-l sorbi cu privirea de aproape, în aceste locuri legendare. Te aștepți să apară înaintașii la poartă, întrebând: „Cine sunteți voi și ce doriți?”. Răspund închipuirii mele – că au venit nepoții în vizită.
Ghidul ne conduce, ne arată, dar eu las imaginația să zburde. Mi-l închipui pe marele voievod, Iancu de Hunedoara, istorisind povestea castelului. „Să nu credeți că le înfloresc așa cum fac bătrânii”. Îi aud glasul, iar urmele pașilor înfloresc pe podele. Îi simt până și răsuflarea obosită de ani. „Înainte a fost o fortăreață regală dăruită tatălui meu, Voicu, pentru vrednicia sa în ale armelor. Eu am întocmit planurile și am chemat meșteri care să înalțe o cetate militară. Am ridicat zidurile cu patru turnuri cilindrice. Sunt două intrări și la fiecare am construit câte un turn. În jurul cetății am adâncit șanțul prăpăstios, Aceste poduri lungi, ridicătoare, lăsau să intre numai prietenii. Turnul din față este legat de zidul interior printr-o galerie închisă, construită pe un pod de piatră, sprijinit de opt arcade înalte, tot de piatră, cu spațiul dintre ele zidit. Ei, ce vreți, am voit să fie frumos! Cu timpul, i-am adus alte modificări. Am iubit și eu, ca tot românul, tihna și pacea. Pentru clipele multe, puține, pe care ți le lasă neprietenii, am construit la aripa dinspre răsărit o capelă. În partea cealaltă am ridicat din fundul prăpastiei patru piloni de zidărie. Am extins spațiul pentru cele două săli mari. Jos, sala cavalerilor, iar sus, sala dietei, ambele împodobite, așa cum vedeți, cu balcoane închise ca niște turnulețe care au bolțile arcuite și alte ornamente care să bucure privitorul. Despre fântâna săpată în stâncă nu mai povestesc amănuntele. Le aveți în legenda care în bună măsură este adevărată.”
Mă uit la fântâna din curte. Cât adevăr are legenda? Nu-l mai zăresc nici pe Măria-Sa, cred că s-a retras să se odihnească. Ieșim și ne plimbăm prin oraș. Cât timp îl am în raza vizuală, castelul îmi atrage privirea ca un magnet. Mă înfior de plăcerea de a ști că am fost acolo și am avut revelația mea neștiută de nimeni.
La stadion, spre marea noastră bucurie, am intrat la învălmășeală mai ușor ca la noi. Am găsit locuri bune, încât aveam în față toată suprafața de joc. Meciul a fost frumos și m-am felicitat că am avut ocazia să-l văd pe acest mare jucător. Petchovschi, fotbalist de modă veche, cu chiloții largi și lungi până la genunchi. M-a impresionat vitalitatea și măiestria tehnică. N-a alegat el ca cei tineri, dar fentele rapide, în cascadă și pasele decisive îi demonstrau renumele. Îmi pare bine că în cutia amintirilor o să-i păstrez imaginea la loc de cinste.