Veșnică părere de rău
Au trecut doi ani de când Maria și Sabina-Maria s-au mutat la Doamne-Doamne. Astăzi s-a făcut pomenire pentru sufletele lor. Și, astăzi am rememorat – pentru a câta oară?! – momente în care am plăcut-o sau n-am plăcut-o pe Maria, am ajutat-o sau am judecat-o, am mângaiat-o sau am mustrat-o…
Salvatorii au devenit victime. Trăiască securiștii!
Măi, fraților! De multe ori, atunci când mi se spune că îmi ascultați telefoanele, mă bușește râsul! Dacă vă pierdeți, cu adevărat, vremea cu mine, e jenant! Zău! În același timp, sunt conștientă că, despre orice prostii aș debita eu – voi puteți să-mi răstalmăciți vorbele cum vreți și să mă transformați în terorista numărul unu! Știți ceva? Puțin îmi pasă!
O „consolare” aveam și eu – pe baza voastră! Aceea că, dacă pățesc ceva, mă găsiți voi! Și-n gaură de șarpe, nu?! Doar ați găsit pe atâția, doar aveți aparatură performantă, doar sunteți genii! Ei, consolarea mea s-a dus pe apa sâmbetei…Plâng pietrele…
Zilele acestea nu am mai putut să spun nimic. Am fost în doliu… Sunt încă. M-am închis într-o carapace, am rememorat secvenţe, m-am rugat, am plâns, m-am îngrozit, m-am revoltat Nu am putut să scriu despre Maria Scurtu (Guraliuc)… Dar, nici nu pot să continui pe aici… cu postările de zi cu zi… fără să amintesc despre ea sau despre fetiţa ei, Sabina-Maria.
Pe Maria o ştiu dintotdeauna, ca fiind verişoara unei colege de clasă, din școala generală. Pe Maria o ştiu ca fiind colega mea de la master. Apoi, colega mea din presă. Căci, în momentul în care am revenit în lumea asta – chipul ei şi al Francescăi îmi erau cele mai cunoscute. Cele două prietene m-au reînvăţat paşii pe teren, mi-au readus la zi întâmplările/ oamenii/ problemele din domeniul învăţământ.