Poveste cu stele scrisă dimineață, la 4.59
Mi-e dor de stele…, îmi spuneam ieri, pe la prânz. Și-un pic, așa, îmi venea să-mi plâng de milă.
Uite, stelele!, o aud pe Maria aseară, izbucnind din senin. Era 21.30 și două stele sclipeau deasupra băncii noastre. Vai, deja a-nceput să se întunece la ora asta…, am constatat cu uimire. Acum câteva zile, pe la 10.00, încă era lumină. Găsisem deja noi motive de a mă plânge…
Într-o poziție destul de ciudată, eu scursă pe bancă și Maria cocoțată și întinsă pe mine, priveam amândouă stelele – în egală măsură fericite și nemulțumite.
De vorbă cu stelele – visul unei nopți la țară
În alte vremuri, visam să am o căsuță la țară. Cu cât trecea timpul, cu atât visul se apropia de a deveni realitate. Astăzi, visul s-a schilodit și s-a îndepărtat, precum linia orizontului cea imposibil de atins. Astăzi, visul căsuței de la țară pare că s-a năruit. Doar pare,
O, brad frumos!
După episodul numărul 1 şi episodul numărul 2 – urmează, logic…
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
