Cereale, vopsea de păr, pistrui și alte minunății – poveste cu oameni buni
Am intrat o fugă la cumpărături. Lichid de parbriz, vopsea de păr și alte mărunțișuri. N-am mai luat coș. La case, cozi mari. Mă așez în spatele unei femei cu o fetiță și cu un coș mai mult gol decât plin.
– Veniți în fața noastră, spune fetița.
Îi mulțumesc pentru drăgălășenie și o refuz. Glumesc că mai fac și eu mușchi.
– Astăzi e ziua mea!
Aflu că o cheamă Beatrice și că de azi are 10 ani.
E vorba de sinceritate, dar… trăim în minciună!
Mi-am amintit de la un film din toiul nopții că… trăim în minciună. Episodul avea în centrul atenției un personaj crispat de faptul că-n jurul lui toți ascundeau realități, se fereau, dădeau răspunsuri corecte… dar nu și adevărate.
E vorba de sinceritate!, a încercat omul să verbalizeze frustrarea ce-l măcina. Și, până la urmă, firescul pe care l-ar fi văzut atât de ușor de aplicat.
Însă un alt personaj i-a explicat în două propoziții tot ce era de explicat: Unii nu vor sinceritate. Le e mai ușor să trăiască în minciună.
Mda. Păcat că replicile astea nu-s doar așa, de film.
Citește și:
Băiețașii și golănașii nu se nasc peste noapte
Era trecut de zece. Mă întorceam de la alergat. Plouase, iar parcul era gol și întunecat. În mersul meu, am depășit un grup de băiețași de 9-12 ani. Fumau și erau gălăgioși.
M-am așezat pe o bancă, aproape de bloc. Peste câteva minute, m-au ajuns puștanii. Unul s-a oprit în fața mea și mi-a ținut o lecție de cocoșel ieșit la agățat, care are nevoie de atenție. L-am privit fără vreo reacție. Nu eram nici înfricoșată, nici scârbită vreun pic de tânăra generație. Iar el era uimit. A dat să plece, s-a întors, m-a mai analizat o dată.
– Știi că am și eu un copil de seama ta?
Cer și ploaie. Și lacrimi
Sunt dăți în care
numai cerul știe
că plângi,
atunci când
picăturile
de ploaie
își dau întâlnire
pe obraz
cu lacrimile tale.E minunat
să poți trece
nestingherit
printre oameni
mult prea grăbiți,Dar clipa asta, cea de-acum…?
Foto: Andrei Prian Contează mult cine-am fost ieri,
Contează unde voi fi mâine,
Dar clipa asta, cea de-acum,A pierde poate însemna, uneori, un câștig
I-am permis oricui să mă piardă. Simplu. Pentru că n-am ținut niciodată cu forța pe cineva lângă mine. Nici în prietenie, nici în iubire.
Unele pierderi au fost banale. Altele au rupt carnea de pe mine. Însă toate și-au avut rostul. Până la urmă, orice pierdere s-a dovedit a fi un câștig. Pare c-o spun precum vulpea care nu ajunge la struguri. Și, totuși, o spun ca omul… eliberat. Nu pot căra pe cineva în spate doar așa, ca să dea bine la număr.
Din categoria „cum să-ți rănești aproapele” – gafe cu cele mai bune intenții
Ieri nu-mi mai puteam lua ochii de la un bărbat. Și nu în acel sens. Era un om cuminte. Emana o liniște de nedescris. Se cunoștea că este sărac, dar nu era deloc neîngrijit. Avea locul său, de unde nu-și ridica privirea și nu deranja pe nimeni cu nimic.
M-am foit o perioadă în jurul lui. Simțeam nevoia să-i ofer un ban, dar nu știam cum să fac asta fără să-l jignesc. Știam că risc să gafez… și, totuși, nu puteam să plec de lângă el ca și cum nu l-aș fi zărit.
Așa că mi-am făcut curaj.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
