Valuri de omenie
Dacă nu apucam să scriu, nu cred că mi-o puteam ierta! Ideea este mult prea faină, iar ce fac oamenii aici nu e de neglijat. Ei fac… ceea ce, într-un fel, susțin și eu pe blog – dar, printr-o muncă mai mare de echipă și la un nivel mult mai ridicat.
Ei, prietenii de la Fundația Comunitară, au adunat 12 cazuri – fiecare deosebit în felul său, pentru care ne îndeamnă la luptă! Lupta se dă la Ștrandul Municipal, astăzi, de la ora 16.Revoltă înăbuşită în zăpadă
Ultima ninsoare zdravănă a fost pe 14 februarie – atunci când George a rămas înzăpezit în apropierea parcării. El şi încă vreo 20 de maşini, care nu mai puteau nici înainta, nici da cu spatele, nici nimic… De atunci, a trecut aproape o săpămână. Timp în care, nici pe străzile mari nu s-a făcut prea multă treabă. Faza e că-i inadmisibil ca străduţele mici şi intens circulate, dintre blocuri, dar şi mai de la vedere, să privească invidios spre mizeria centrală. Şi să-şi dorească şi ele, măcar atât!
OAMENI – în fiecare zi
Uite c-a trecut şi luna lu’ decembrie, aia în care toată lumea ne cere să fim mai buni. De-acum, unsprezece luni, avem voie să fim răi! Să revenim la rutina noastră. Să uităm de tot ceea ce se petrece în jur. Să uităm că lumea are nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de educaţie, de mângâiere, de zâmbet, de o vorbă – în fiecare zi. Sau, putem să nu uităm nimic din toate acestea… şi să încercăm să fim OAMENI! Mereu.
Nu trebuie să dăm, neapărat, peste o mână întinsă – pentru a face o faptă bună. Nu trebuie nici ca fapta să fie prea costisitoare. Uneori, chiar nu costă nimic – în afară de atenţia noastră! Din păcate, tocmai ea, atenţia, e de negăsit. Grija şi dragostea faţă de aproapele nostru lipsesc din multe contexte. Aşa cum, să recunoaştem, şi noi lipsim din peisajul altora, deşi ne lovim continuu, umăr în umăr.
În 2012, vreau să încetăm să ne mai plângem de milă! Vreau să renunţăm în a ne limita a spune despre alţii: Vai… săracii! Vreau să facem ceva! Ceva, oricât de puţin! Nu doar pentru cazuri extreme. Nu doar pentru situaţii limită. Eu – voi încerca să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă.
Cancerul – provocare la viata!
De multe ori, necazul altuia aduce, in mintea nostra, un gand parsiv: Bine ca nu mi s-a intamplat mie sau celor dragi ai mei! Apoi, daca suntem intregi la cap, ne revenim din „bucurie”, ne dam doua palme si meditam. Devenim constienti ca boala, de exemplu, ne poate urmari de dupa orice colt. Multumim, pe moment, ca suntem bine si sanatosi. Apoi, uitam.
Cand, intr-un final, ceva rau ni se intampla noua sau alor nostri – suntem distrusi. Vine randul altora sa se bucure acum, ca nu au fost ei tinta necazului. E un cerc vicios. Un cerc din care putem iesi doar daca suntem dispusi sa luptam mereu pentru viata si sa ajutam pe cei de langa noi.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase