O fotografie și-o mie de gânduri
Câți dintre noi nu suntem ok din punct de vedere fizic, dar de o mie de ori mai ciungi, mai betegi, mai triști, mai fără speranță? Infirmitatea vine din suflet, din necredință, din lipsa zâmbetului, din răul în care ne complacem, din mila față de noi înșine, pe care singuri ne-o provocăm și de care singuri ne scârbim!…
Cum să fii un handi-sănătos
Semne de normalitate
Hai să vorbim despre… normalitate!
Ai nevoie de o…
de ajutor?
Poate la făcut ordine în casă, la reconstituit păpuşi, la reparat maşinuţe…
De fiecare dată când văd câte o jucărie dezmembrată, îmi amintesc de ideea dintr-un an trecut a unui ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu. Într-un exces de zel, acesta a propus cheltuirea unor multe grămezi de bani, pentru dotarea grădiniţelor cu păpuşi cu handicap.
Păi… nu ştiu cum să zic… Ar trebui să ai o neapărat o păpuşă fără o mână din fabrică? Eu cred că problema se rezolvă uşor… fără un handicap iniţial. Pentru că, aşa cum sunt copiii, reuşesc de minune să lase o păpuşă, un robot, un animăluţ de pluş fără mâini, picioare, ochi, nas… Şi, după ce-şi schilodesc prietenii – jucăriile preferate – îi iubesc, apoi, şi aşa.
Normalitate înseamnă… să iubești!
Copiii acceptă foarte uşor pe cei de lângă ei, indiferent de naţia lor, de culoarea pielii, de handicapuri. Copiii sunt stricaţi în timp – şi marcaţi pe suflet de către adulţii care se autointitulează normali şi care se cred superiori – doar pentru că reprezintă o majoritate.
Nicio păpuşă din lume, creată anume pentru a fi… defectă… nu va educa un copil, atâta vreme cât familia copilului şi societatea în care acesta se dezvoltă vor oferi, la orice pas, exemple opuse de comportament şi de atitudine.E timpul să încetăm să punem garduri şi piedici între noi sau să privim chiorâş la cei care sunt altfel. Nu e vina lor că sunt aşa. Şi nu e meritul nostru că suntem, cât de cât, mai bine. Mai mult decât atât – trebuie să fim conștienți că binele se poate lua oricând de la noi. Atunci – e mare posibilitatea să culegem ce-am semănat…
Să mulţumim, deci, pentru sănătatea pe care o avem şi să ne oprim din sportul de a pune etichete altora! Mai presus de orice defect sau calitate, suntem oameni. Fraţi. Făpturi ale lui Dumnezeu.Astăzi este Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Nu doar astăzi – persoanele cu dizabilităţi merită respect! Şi dragoste. Şi un semn de normalitate din partea noastră!
Citeşte şi:
* STOP gândirii limitate!
* Distracţia unor suflete veninoaseDistractia unor suflete veninoase
In copilaria mea, in parcul din Alexandru intalneam adesea un barbat bolnav, cu minte de baiat, care se balanganea din toate cele cand mergea. Il chema Costel, dar lumea ii spunea Robocop…
Prezenta lui nu trecea niciodata neobservata. Unii si altii il luau la misto, iar el se supara tare. Tipa si-i certa dar, degeaba… Apoi, se intalnea cu cate o batranica, de la care primea un banut, un mar sau altceva bun – numai ca sa taca…
Costel isi acceptase destinul de Robocop, dar nu uita sa le aminteasca celor care radeau de el: Aveti capul ala pe umeri numai ca sa nu va ploua in gat!
Mesaj dintr-un cărucior cu rotile: STOP gândirii limitate!
În 2005, pe vremea asta, eram în Spania. Învățam, călătoream și petreceam. Într-o noapte, mai toți din gașca Erasmus eram la discotecă. Totul ok – cel puțin în limita a ceea ce înțelegeam eu prin ok. La un moment dat, și-au făcut apariția vreo cinci tineri în cărucior cu rotile și alți prieteni de-ai lor. Eu – mare iubitoare de dans – m-am dat de-o parte. Eram mirată și, într-un fel, rușinată. Mă gândeam că, dacă voi continua să dansez, va fi ca și cum le-aș face lor în ciudă – uite, eu pot să mă mișc!… Apoi, am realizat că acei tineri știau unde au venit. Le priveam bucuria de pe chip și dansul lor din scaun. Erau fenomenali! Mi s-a făcut, din nou, rușine. De mintea mea îngustă. De gândirea mea limitată.
În mai puțin de zece minute, grupul Erasmus și grupul cărucioarelor se unise. Dansam împreună! Cu unul dintre băieți am și vorbit puțin (sau țipat, ca să ne auzim prin muzică). Mi-a povestit ca ieșirile lor sunt o obișnuință. Că se simt bine. Normali. I-am spus că îi admir din suflet. Și am continuat să dansăm.
Putem avea trup sănătos – și suflet în cărucior cu rotile
Pe atunci, nu eram învățată să văd prea multe exemple de acest fel. Apoi, am observat, de la an la an, o schimbare și la noi. Nu e o fericire faptul că există persoane cu dizabilități. Dar ele există! Și au, la fel ca toată lumea, dreptul la plimbare, la relaxare, la distracție, la viață! Mi se rupe inima când văd copilași în cărucior cu rotile sau cu alte probleme de sănătate. Dar mă bucur să văd că părinții încearcă să-i integreze în societate. Mă bucur să observ că lumea nu mai întoarce capul ca după urs când vede un defect. Că nu mai comentează toți și nu se mai minunează. Mai sunt multe de rezolvat și multe de educat. Dar e un început. E de bine.
Cred că ar fi cazul să conștientizăm că, dacă ne-am născut întregi, nu e o regulă să și rămânem așa. Că trebuie să mulțumim pentru tot ce avem și poate că nu merităm. Cred că ar fi cazul să conștientizăm că, dacă suntem întregi fizic, asta nu înseamnă că nu putem avea inima sau mintea infirme…
Astăzi, 3 decembrie, este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Astăzi e momentul să mai punem o pietricică pentru a ne uni drumurile, pentru a ne respecta, a ne iubi, a ne împrieteni.