• Ale tinereţii valuri,  Explicaţiuni,  Pentru minte,  Pentru suflet

    Nu deveni cine te-a rănit

    Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?

    Nu deveni cine te-a rănit - Anda Elena Pintilie - saptepietre.ro - Foto Paul Padurariu

    Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.

    Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.

    Am fost născută să… fiu fericită!

    În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.

    Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.

    Citește și:

    * Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…

    * Regăsit fericire! N-ai să ghicești a cui e… vina! 🙂

  • Fotografie Anda Elena Pintilie - stare de liniște - foto: Paul Pădurariu
    Ale tinereţii valuri,  Vorbe de duh

    Mi-am dus vulcanul în service :)

    În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.

    Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.

  • Ale tinereţii valuri,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri

    Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea. Parte din soare e și zâmbetul meu.

    Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
    Foto: Oana Nechifor

    Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.

  • Ale tinereţii valuri

    Buni, răi – sunt ai mei! 33 :)

    Anul trecut am împlinit 32 de ani și ceva nemulțumiri la suflețel. Mă gândeam – de fapt eram sigură – că până anul acesta se vor rezolva toate. Am avut dreptate :). Nu s-au rezolvat chiar așa cum speram eu, dar multe s-au schimbat. Atât de multe, de mari și de grele, încât îmi vine să râd de nemulțumirile de la 32. Și-mi vine mai cu foc să conștientizez bunele, să mă bucur de mărunțele, să dau slavă lui Dumnezeu. Căci nimic nu se întâmplă fără un rost.

  • Ale tinereţii valuri,  Publicitare

    Dă-mi, Doamne, anii tinereții – și-ai mei cercei de-acum :)

    La 14 ani am primit cadou un ineluș din aur. Subțire cât un fir de ață, cu un model sub forma unui nod. Era atât de finuț, că abia se vedea. Dar eu îl vedeam, îl știam și-l ascundeam cu tot cu mână, de multe ori, sub bancă – atunci când aveam ore cu vreo profesoară care strâmba din nas în preajma „domnișoarelor din noua generație”.

    Cu inelul acela și cu veșnicii mei cercei din aur mi-am făcut toată adolescența și o parte din tinerețe. Mda…

  • Din online,  Hopa tropa prin oraş

    La aeroport, Iașii prind aripi!

    Eram în 2005. Un an ploios tare, cu inundații și cu multe necazuri. Prin urmare, „necazul” meu de a face mai mult de zece ore de la Iași la București cu trenul, pe o rută ocolitoare, mi s-a părut cel mai mic. De șocat m-a șocat, însă, altceva. Zborul din capitală până în Spania, care a durat două ore. Păi, cum să fac zece ore în țara mea, din punctul X în punctul Y, și să trec peste mări și țări și nori de poveste în doar două ore?!

    Pe atunci, știam numai așa, de chestie, că aveam aeroport și în Iași.