Vițel la proțap
Nu. Nu sunt bugetar. 🙂 Nu. N-am fost liberă. 🙂 Ştiu, ar trebui să plâng şi eu tot o dau cu zâmbete. În realitate, despre treaba asta cu 1 Mai am mai vorbit. E Ziua Muncii, nu a nemuncii. Şi, dacă tot mi-s strugurii acri, să ţin cu munca, zic! 🙂 (Și c-un vițel la proțap!)
Totuşi, pentru a îmi lua liber de undeva, am pus pauză la blog. Nu neapărat pentru a face un grătar, ci pentru că, pe bune, n-am mai avut timp de el. Nici tu de mine, presupun – dar asta e o altă poveste! 🙂 Ca recompensă pentru absenţă… aduc astăzi o poză – de pe unde m-au purtat paşii. Pentru că mai rar vezi aşa ceva de 1 Mai. De fapt, recunosc că eu nu mai văzusem niciodată un vițel la proțap.
Despre femeie
Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând le iubeşti pentru farmecul lor şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.
(Petre Ţuţea)De bine nu dă bine…
Astăzi nu vreau să vorbesc despre cât de răi sunt jurnaliştii. Astăzi vreau să vorbesc despre momentele în care şi ei pot fi altfel. În care scriu de bine. Frumos, cu mândrie, cu bucurie. Despre momentele în care scot în faţă oameni deosebiţi, pe care îi prezintă publicului. Oferă exemple, modele… Oferă lecţii de viaţă. Ori, poate că vorbesc despre oameni care au nevoie de ajutor. Care merită o mână întinsă, într-o situaţie excepţională.
Chiar şi aşa, mereu se va găsi cineva care să intervină. Motivele sunt variate:
Şotron
În seara asta ne-am oprit în dreptul unui bunic şi al unei nepoate. Începuseră un şotron, dar nu mai ştiau cum continuă. Fata voia ca numărătoarea să fie până la 10, bărbatul nu mai avea idee unde se ramnifică şi unde se merge în linie dreaptă. I-am ghidat. Nu a fost chiar modelul pe care-l foloseam pe vremea mea, dar a ieşit un şotron.
Ce frumos e! Şi, acum ce facem?, a întrebat fata. Bunicul a ridicat din umeri.
Mă tratez de teama vorbitului în public
Ieri a fost singura zi liberă din săptămână şi eu n-am petrecut-o acasă. Din fericire, a meritat maxim! Am fost în companie plăcută, am învăţat şi am exersat pe tema vorbitului în public, am făcut glume şi am râs cât pentru şapte zile!
A fost o experienţă pe care mi-ar fi părut rău s-o ratez. O experienţă pe care, din păcate, au ratat-o mulţi dintre cei 189 de colegi afiliaţi la Grupul Bloggerilor Ieşeni. Nu că ar fi încăput toţi la întâlnire dar, din 14 locuri câte au fost, ne-am înscris doar zece oameni. E ruşinos – însă este, probabil, un răspuns la nedumerirea noastră cu privire la minusurile blogosferei ieşene. În fine. Eu m-am bucurat mult de toţi cei prezenţi, de prieteni şi de cei pe care tocmai i-am cunoscut.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
