• Hopa tropa prin oraş,  Pietre...

    „Ești o proastă, fă!”

    Dacă tot a trecut Ziua Femeii, pare a fi o ocazie potrivită pentru unii domni să… răbufnească. Poți fi simpatic o zi, două, trei, de la 1 până la 8 martie… dar, gata! Totul are o limită! În seara asta, la o oră la care toată lumea iese de la serviciu, traficul din zona Palas spre Podu Roș era așa cum îl știți. Poți face loc ăluia din spatele tău doar dacă zbori. Ceea ce-i mai greu. Până și pentru mine. Căci PUI-ul meu nu are arpi :).

    În contextul traficului deja prezentat, un tânăr domn – destul de simpatic și de prezentabil, la o primă vedere – dădea din faruri și din gură de mama focului.

  • Pietre...,  România,  Şcoala părinţilor,  Vorbe de duh

    Nu mai puneți la zid copiii – pentru greșelile părinților!

    Sunt mamă. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă și visul mi s-a îndeplinit. Am un copil – puteam avea, poate, mai mulți. Mi-aș fi dorit mai mulți și probabil că voi rămâne doar cu unul. Slavă lui Dumnezeu pentru copilul meu! Mereu, aflarea veștii că mai apare un copil pe lume m-a bucurat. Mereu! Și în familiile fericite, și în casele goale, și în casele deja pline, și în bordeie, și în vile. M-am bucurat de copiii așteptați, ca și de copiii neprogramați, care poate au încurcat niște ițe. M-am bucurat de copiii concepuți în familie, ca și de copiii concepuți în afara familiilor. Cred cu tărie că un copil este un motiv de bucurie și atât. Că felul în care a venit pe lume poate fi meritul, dar niciodată vina copilului.

    În acest context, cred că discuțiile de rău despre părinți nu ar trebui să se intersecteze niciodată cu un copil. Da, mi-am luat-o peste cap și cu acest… niciodată. Însă etic, moral, creștinește, uman – așa ar fi. Să nu vezi în copil un demon, doar pentru că nu-ți place de părintele său. Nici să nu te duci să strângi de gât copilul, pentru păcatele părintelui său. Înainte de a scrie postarea de ieri, am trăit un sentiment inexplicabil. Simțeam revoltă împotriva unui om din aceeași tabără cu mine. Împotriva unui om care nu plăcea pe un alt om – pe care nici eu nu-l plac. Doar că omul din tabăra mea a făcut o chestie care nu se face.

  • Cerul şi pământul,  Haz de necaz,  Pietre...

    Printre crizanteme. Aici miroase a mort!

    În miezul unei toamne am fost la o înmormântare. Specific anotimpului… m-am despărțit de bunicuța pe care am vizitat-o ducându-i un buchet de crizanteme. Logic, n-am fost singura care a procedat în acest fel. În toată biserica mirosea plăcut a tămâie, a flori de toamnă și a lumânări aprinse – pâlpâind de emoție și luminând calea femeii spre Împărăția lui Dumnezeu.

    Peste câteva zile am participat la un alt eveniment la care nu am mai adăugat lacrimi, ci doar zâmbete: o expoziție cu flori.

  • Pentru minte,  Pietre...,  Vorbe de duh

    Familia – bucurie și jertfă mucenicească

    Din ce în ce mai puțini rezistă astăzi provocării de a-și menține unită familia. De a lupta pentru familie, de a-și dori să îmbătrânească împreună, de a-și crește copiii în bună înțelegere și în model de viață curată.

    Nu-i ușor. Nu-i ușor să treci peste provocări și să mai crezi în familie – când și aparent cele mai trainice relații se zguduie din temelii. Nu-i ușor să vezi că oamenii de lângă tine se supără din copilării și apoi, aproape fără să gândească, fac cele mai cumplite nebunii și se smulg din sânul familiei – de parcă nu acolo, până mai ieri, au fost fericiți și plini de iubire. E greu să mai faci să conteze fericirea și iubirea de ieri… când astăzi poate e puțin mai greu, când astăzi partenerul nu mai e la fel de proaspăt și de puternic și de calm. E greu să mai faci să conteze sacrificiul din familie, când feluriți draci îți ies în întâmpinare, deghizați în îngeri aducători de liniște, de pace, de dragoste mare – în afara familiei.

  • Pentru minte,  Pietre...,  Vorbe de duh

    Lasă-te smuls din prieteniile toxice – mâine le vei mulțumi neprietenilor

    Unii oameni nu suportă să fie cicăliți. Să li se spună că greșesc. Unii oamenii preferă, chiar și fără să realizeze, prieteniile toxice. Unii oameni descoperă, în timp, că pot trăi doar cu lugu-lugu și cu aparentă liniște. Mi se pare firesc, pe de o parte. Cum să îndrăznească cineva să le atragă atenția, spre binele lor? Cum să vadă cineva răul spre care se îndreaptă și să le spună „stop”? Cum să își permită cineva să-și impună un punct de vedere, când ei n-au niciun punct de vedere?… Și, mai ales, când ei nu îndrăznesc să riposteze, să exprime ce-i deranjează? Când ei n-au habar să comunice, dar asta nu-i împiedică să fie mândri și siguri de ei, să-și croiască false identități și să se bucure de lingușelile altora?

    În prieteniile toxice, prietenii cu scop precis știu să tacă. Știu ce și cum să răspundă. Știu cât să tragă de elastic, să nu se rupă – atâta timp cât țelul nu-i atins. Prietenii cu scop precis au timp. Nu se grăbesc. Și nici nu-i doare inima când omul de care se folosesc se distruge – dacă distrugerea e în beneficiul lor. Căci, nu-i așa, cu cât e mai distrus un fraier, cu atât e mai ușor de manevrat și devine un mai bun executant. Doar că și fraierul se umflă-n pene și mai trage pe turta lui, și-apoi cei doi se încurcă în ițe, de ți-e mai mare dragul să-i privești cum dansează înnodați…

    Rămâi autentic, îi pierzi doar pe cei care se prefac că te iubesc

    Însă, iubirea de aproapele nu înseamnă puparea în fund a aproapelui. Nu înseamnă vorbe mieroase și nici stare de liniște – care vor ajunge cândva să iasă pe nas. Pentru că iubirea de aproapele nu exclude mustrarea lui. Adevărul poate că doare. Dar pentru oamenii deștepți, oricât de dureros ar fi un adevăr, e de o mie de ori mai de dorit – decât minciuni exprimate cu zâmbet și cu un pumnal ascuns pe la spate.

    Omul care are-n gușă fix ce are și-n căpușă, în stările lui de bunătate, ca și-n stările lui de răutate – e sincer. Enervant de sincer și de plictisitor și de incomod, mai ales în comparație cu omul fantastic. Cu omul care-și meșterește adevăruri pe fiecare situație, care știe să mângâie atunci când ar vrea să strângă de gât, care știe să spună da – atunci când ar vrea să spună nu – și invers.

    Deci… care-i faza? În ce lume trăim? În lumea în care cei care iubesc riscă să fie călcați în picioare, în lumea în care cei care se prefac că iubesc sunt înălțați pe un piedestal, comparați cu primii și declarați câștigători!

    Pare – și chiar este, pentru o perioadă – extraordinar de greu de trecut peste astfel de situații. Cum ai putea să păstrezi lângă tine un om pe care sincer îl iubești? Un om căruia sincer îi dorești binele și față de care inclusiv o parte dintre greșeli le-ai făcut din prea mult elan, pentru că ți-a păsat, pentru c-ai vrut să-l salvezi cu orice chip? Cum? Devenind altcineva? Categoric, nu.

    Prieteniile și prieteniile toxice – fiecare își alege singur soarta

    Căci respectul, dreptatea, adevărul sunt parte din iubirea cea adevărată de aproapele. Iar timpul vindecă – inclusiv de boala iubirilor deșarte și de prieteniile toxice. Să rămână împreună cei care se merită unii pe alții! Cei care vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-și scoată ochii. Căci prefăcătoria nu e veșnică, nici minciunile nu sunt eterne, iar trădările dintre trădători sunt la ordinea zilei.

    E ok, deci, să plângi după un om, dar e și mai ok să-i dai drumul, atunci când descoperi că tu nu mai ești bun pentru el – pentru că ești real. E ok să te retragi din ecuație, păstrându-ți demnitatea. E ok să suferi, e ok să te rogi pentru el. În egală măsură, e ok să-ți dorești să te vindeci. Să te vindeci de orice relație toxică și să-ți dai seama că nu poți salva lumea și nici măcar un om din lumea cea mare, dacă omul nu-și dorește să fie salvat.

    Fiecare își alege singur soarta. La fel cum își alege prietenii și vorbele pe care vrea să le audă. Oamenii-s mari și trebuie lăsați pe cont propriu. Inclusiv să-și revină fix atunci când vor avea chef, și nici o secundă mai devreme.

    Mulți dintre ei vor ajunge, în timp, să regrete deciziile luate, ochii intenționat închiși, compromisurile făcute, pe cei dragi pe care i-au pierdut din pură prostie și necazurile pe care și le-au dorit la piept, drept cel mai de preț talisman. Va fi foarte posibil ca regretele să vină târziu. Căci vor descoperi că viața ta, a mea, a ăstora nebuni și mult prea simpli și-a văzut de cursul ei firesc. Că inimile zdrobite s-au recompus, că nimic nu s-a dărâmat în absența lor, că totul a mers mai departe – alături de alte suflete, cu adevărat valoroase.

    Mulțumesc, la revedere!

    Unui om care te aruncă fix ca pe-o haină veche, atunci când nu-i mai ești de folos, trebuie să-i mulțumești. Unui om care l-a făcut pe aproapele tău să-și piardă mințile, să aprecieze liniștea mincinoasă și iubirea cu interes – trebuie să-i mulțumești! Tandemului acestuia trebuie să-i mulțumești din suflet pentru suferință – convins fiind că suferința ar fi fost mai mare mai încolo, convins fiind că, mai devreme sau mai târziu, cu același personaj lugu-lugu sau cu unul asemănător, trădarea oricum ar fi avut loc.

    De ce-urile nu-și au întotdeauna rostul. E pur și simplu. Și, da, se poate supraviețui trecând printr-un chin mare, aparent de nesuportat. Însă, conform unui proverb indian… Într-un final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, înseamnă că finalul nu-i aici. Cu siguranță, șuturile primite când ne-am așteptat mai puțin sunt, de fapt, trambuline menite să ne zboare de lângă cei care nu ne merită. Iar concluzia aceasta ar trebui să înceapă să ne facă, din start, viața mai bună.

  • Pentru minte,  Pietre...,  Vorbe de duh

    Timpul nu oprește în stație

    Trece vremea, trece vremea… și mă trec și eu. Tic-tac…

    Ieri ne minunam de 1 ianuarie, astăzi suntem deja pe 1 august. Toate-s la o aruncătură de băț una de alta și, totuși, cam cât de multe s-au întâmplat în această perioadă! Că le vedem sau nu, că le trăim sau nu, că le punem la suflet sau nu, că ne bucurăm sau nu, că ne supărăm sau nu… toate-și urmează cursul lor. Timpul nu așteaptă. Timpul nu iartă. Timpul nu stă la taclale și nici nu se oprește, când vede că noi ne-am oprit. Timpul nu ne obligă să-l urmăm – dar el merge mai departe.