Astazi am realizat, din nou, cat de batrani suntem noi, tinerii. Nu mi-e teama sa generalizez si felicit exceptiile!
Astazi, la Colegiul National „Mihai Eminescu” este mare sarbatoare. 160 de ani de la nasterea lui Eminescu, 145 de ani de la infiintarea liceului. Cu ocazia asta, un maraton de activitati. Si un moment care mie mi-a fost tare drag. Sa vad cum apar, rand pe rand, fosti elevi. Cei mai vii si mai fericiti, mai plini de viata – cei din promotia 1959! Au terminat liceul acum 51 de ani si inca mai pastreaza legatura. Nu doar o data pe an, ci chiar mai des. E fascinant.

Eu am terminat liceul acum opt ani… si pot sa spun pe degete despre cati dintre colegii mei mai stiu amanunte recente. Pastrat legatura – suna parca prea pompos… Si ar fi prea mult. E trist. Fugim mereu, ca sa fim la timp cu toate treburile noastre. Descoperim, astfel, ca niciodata nu mai avem timp. Ne bucuram cand auzim ceva de bine despre cineva, dar de intalnit ne intalnim, poate, la o inmormantare. Mai mergem la o petrecere si stam ca lesinatii, pe scaune, privind cum adevarata distractie se petrece in cercurile parintilor nostri – care n-au uitat sa faca diferenta intre munca si timp liber, care n-au uitat sa se prefaca odihniti, chiar daca sunt obositi.

Am tinut mult la colegii mei. Cu toate bunele, cu toate relele prin care am trecut impreuna. Ma mai pot lauda ca aproape ii mai stiu pe toti, dupa nume si prenume, din clasa I si pana la master. Dar atat. Nu e suficient. Si-mi dau lacrimile… Sunt o fraiera. O fraiera ca n-am facut nimic mai mult pana acum, o fraiera ca mi se pare timpul pierdut si abandonez din nou. Si atunci, ce rost mai au lacrimile?