La braț cu veșnicia
Veșnicia începe cu o secundă. Cu un minut. Cu o oră. Cu o zi. Cu un an…
Începutu-i mai greu. Apoi, te obișnuiești cu gândul că nimic nu-i veșnic și că, totuși, oricând e loc de-o veșnicie.
De multe ori amânăm o decizie și-o cântărim, o răsucim pe toate părțile și-o amețim. Sunt multe regrete. Și-i multă teamă la mijloc. Cui nu-i e frică de veșnicie?
Mesaj pentru sărbătoritul zilei: La mulți ani, fratello!
Când e ziua lui, este și ziua mea. Ziua mea de bucurie pentru el! Ziua mea de mulțumire și de pupat pământul că-l am. Ziua mea de mândrie. Sunt fericita soră mai mică a unui frate mai mare! 🙂 Nu mai sunt mică demult – dar el e cel mai mare și cel mai tare! Nu bătrân! Mare! Frumos! Puternic! La mulți ani, fratello!
El e modelul meu care sparge toate barierele.
Mâna sus dacă și tu mâncai lipici în copilărie! :)
Mi-am dat seama că-s cam babă, atunci când am povestit despre desertul cu lipici. Colegii mei născuți după 1990 au căscat ochii mari, mari și-au părut să nu mă înțeleagă. Așa că am dat o căutare pe google, să văd dacă eram eu singurul copil cu capul, care mânca lipiciul din borcan + lipiciul uscat de pe degete.
Eh, doar așa am ajuns față în față cu cei din generația mea! 🙂 Cu mulți fani ai borcanului de Pelicanol (sau Lipinol?!), borcan care – parcă anume! – avea și o linguriță/ lopățică în dotare. Nu mai țin minte cât de bine lipea hârtiile – dar prin gustul său dulce și bun avea o utilitate… delicioasă!
Degeaba ne spuneau părinții
Ziua unui reparator de inimi – și mai mult decât atât
În 2015 aflasem bucuria și tristețea unei familii. Tânăra soție era însărcinată și, alături de soțul său, avea să primească un dar de preț! Un dar cu probleme la inimioară. Un Efrem.
Pe atunci nu-mi era foarte cunoscut numele. Sfântul Efrem, chiar mai puțin de atât. Dar am început și eu să-mi îndrept gândul spre Efrem și să mă rog să facă Dumnezeu cum știe mai bine, ca bucuria să fie completă.
De dragoste și de primavară – Tu ești primăvara mea!
În compoziția lui Florin Bogardo – Tu ești primăvara mea a fost interpretată – la început și pentru eternitate – de Aurelian Andreescu.
Poate că auzisem și înainte versurile – dar, de îndrăgostit, m-am îndrăgostit atunci când am ascultat melodia în interpretarea Latin Express. Na, Pepe tânăr, eu copilă… 🙂 Cântam în casă de mama focului, cred c-am surzit toți vecinii!
Când Pepe s-a despărțit de formație a schimbat un pic linia melodică.De ce îmi place argintul – poveste despre tinerețe și strălucire
Am avut cercei de aur aproape de când m-am născut. Dar prima bijuterie pe care mi-am dorit-o eu, conștientă de alegerea mea, a fost un lănțișor de argint. Bucuria primirii unui asemenea dar îmi e vie în amintire. În acel moment m-am simțit pentru prima dată domnișoară, cochetă, feminină, cuceritoare. Aveam vreo șapte ani. Astăzi mă joc între degete cu lănțucul meu de argint și sunt la fel de fericită ca atunci când eram mică. Am descoperit, în sfârșit, că-s și eu statornică în ceva! Îmi place argintul! 🙂
Nu trebuie să fiu și nu sunt contra aurului – dar dacă pot alege, aleg oricând metalul cel alb și strălucitor.
Nu deveni cine te-a rănit
Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?
Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.
Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.
Am fost născută să… fiu fericită!
În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.
Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.
Citește și:
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
