Sfânta Parascheva, de 377 de ani la Iași. O icoană împușcată, o conferință și o Anda…
Pe 13 iunie 2018 am ascultat online conferința despre Binefacerile Sfintei Parascheva, conferință organizată în cadrul Serilor Doxologia și prilejuită de împlinirea a 377 de ani de când sfintele moaște ale Cuvioasei au fost aduse la Iași. S-a vorbit atât de natural, de cu drag, de cu suflet, de parcă era o discuție așa, între prieteni. De parcă eu însămi mă aflam acolo, la eveniment. M-aș fi dus pe viu… dar eram îmbrăcată ca de mers la sală, deși eram la birou. Așa că am anulat gândul, iar întâlnirea cu Sfânta am amânat-o pe mâine. Cum îmi permit întotdeauna să fac, gândind că sfinții nu-s supărăcioși, că ne iubesc și ne ajută indiferent de cât suntem noi de experți în amânări (mai ales atunci când ne e bine).
În drum spre casă, însă, nu-mi puteam lua gândul de la Sfânta Parascheva.
Icoana Sfântului Nicolae și un detaliu minunat
Icoana Sfântului Nicolae. Icoană de la 1800 și ceva. Icoană scoasă din moloz în 2010. Chipul și mâna care binecuvântează rămăseseră aproape întregi – iar restul picturii era degradat complet.
Astăzi, icoana Sfântului Nicolae este restaurată și stă la loc de cinste în biserica Mănăstirii Găiseni, Giurgiu.
Bufonul, vameșul și fariseul
„Eu rezist, pentru că-i văd pe oameni că au nevoie de un bufon. Mi-am asumat bufoneria dar, vă rog frumos, râdeți și mai gândiți-vă o dată acasă!”. Așa l-am auzit spunând în 2018 pe părintele Constantin Necula, la SuperTeach.
Asumarea bufoneriei nu-i deloc treabă ușoară – căci sunt convinsă că, deși părintele e foarte iubit de public,
Sfinții nu se „fac” cu grabă, ci cu smerenie!
În 2011 am scris pentru prima dată despre bunicuțul meu de suflet. Și încă de atunci așteptam momentul cel mare, al canonizării sale!
Astăzi, în 2018,
Depresia de după 24 ianuarie…
Aș vrea să ajung la clipa în care să simt că se întâmplă ceva. Ceva bun. Aș vrea să nu mai trăiesc doar cu speranță sau doar în deznădejde. 24 ianuarie…
Aș vrea să nu mă mai mulțumesc cu fotografii fantastice și cu versuri patriotice… care mă emoționează peste măsură. Aș vrea să-mi condimentez viața cu ele, dar nu doar din ele să-mi trag seva.
– Cum, mami, au murit mulți oameni pentru România? Ahaaa… deci de asta roșul de pe steag simbolizează sângele….
Eu, când ascult Sărută-ți, copile, părinții și frații/ Și-apoi să mergem la război
100 de cruci la 100 de ani
În contextul sărbătorii Unirii Principatelor, dar și a celor 100 de ani de la Marea Unire, la Palatul Culturii din Iași s-a deschis expoziția „Crucea, de la comunitate la comuniune. 100 de cruci la 100 de ani”. Până pe 4 martie, dacă ajungeți în zonă, puteți vedea obiecte folosite în practica religioasă – icoane, cruci – și lucrări de artă contemporană, cu tematică explicit sau implicit religioasă. Tipologia obiectelor este variată, de la icoană la pictură de șevalet și sculptură, de la artă populară la artă cultă.
Punctul de legătură în toate îl reprezintă Crucea – jertfă de sine asumată, depășire a propriilor limite și a barierelor dintre noi, sprijin și nădejde, semn înscris în creație, al biruinței morții.
Ce ție-ți place și altul îți face… deși nu meriți
E ușor să-ți vezi de interesul tău și să nu respecți. Să-ți vezi de drum fără să-ți pese foarte mult de modul în care parcurgi traseul. Meriți sau nu meriți anumite câștiguri? E ușor să treci pe lângă oameni și nici măcar să nu conștientizezi că rănești – prin indiferența ta, prin aroganța ta, prin furat singur căciula…
Ceva devine suspect, însă, când cei pe care tu nu i-ai respectat… te respectă! Când, în fața nepăsării tale, ei rămân oameni. Când, deși nu meriți, te vorbesc de bine, când îți zâmbesc, când se bucură că te cunosc,