Copiii ucigaşi
Cazurile înspăimântătoare ce au în prim-plan copii şi adolescenţi au început să fie la ordinea zilei. De la o simplă ceartă la o bătaie în toată regula drumul e foarte scurt. La fel de scurt e şi drumul de la o supărare minoră la sinucidere, de la o discuţie în familie la omor. Calculatorul, televizorul, societatea în care trăim şi lipsa acută de comunicare transformă un copil într-un monstru.Ameninţările cu moartea, prezenţa sângelui, folosirea armelor şi a unui limbaj de speriat se transpun din jocuri, filme şi ştiri în viaţa reală cu o repeziciune de nedescris. Unde e limita? Putem creşte un copil captiv într-un glob de cristal pentru a-l feri de rău? Ce înseamnă libertatea şi cum trebuie ea înţeleasă pentru a nu ne teme, mai târziu, pentru viaţa noastră?Se constată o lipsă de comunicare cumplită în familii. Nu numai copiii cu părinţi plecaţi în străinătate suferă, ci şi ceilalţi. Părinţii muncesc mult şi uită că un copil are nevoie de afectivitate. Are nevoie să i se acorde lui, în mod special, măcar 15-20 minute pe zi. Un timp minim, de care, din păcate, foarte puţini copii beneficiază – Maricica Buzescu, coordonator Centrul Judeţean de Asistenţă PsihopedagogicăOra de poezie
Intr-o gradina veni in dimineata unei zile o copila oarba si-mi oferi o coroana de flori, pusa pe o frunza de lotus.
Incercuit-am cu ea gatul meu – si lacrimi pornit-au din ochii-mi sa pice.Mim prin viata
Ne-am obisnuit sa ne facem ca respiram si sa spunem ca traim.
De aici, pornesc toate.
Ne facem ca:
– zambim,
– muncim,
– ne intereseaza.Hora Unirii in parcare
Congelul de afara nu a ingetat numai nasuri si maini, regulatoare de gaz si nervii oamenilor cu centrala termica din Alexandru… ci a incremenit si masinile. Mai ales pe cele care care „beau” motorina.
Copilul mosnegel
Intamplare vazuta, auzita si povestita de tata:Ieri dimineata, un copilas de vreo patru ani, cu bunica lui, pe strada. Copilasul mergea in pasi marunti, cu mainile la spate. Bunica il observa.
Bunica: De ce mergi cu mainile la spate?
Copilul: Meditez…
Bunica: Numai mosnegeii merg asa.
Copilul: Inseamna ca in dimineata asta sunt mosnegel…Prea tari aceste replici, atat de naturale, ale copiilor. Mai demult, povestisem si eu ceva asemanator din viata mea de altadata.
Lacrimi
Astazi am realizat, din nou, cat de batrani suntem noi, tinerii. Nu mi-e teama sa generalizez si felicit exceptiile!
Astazi, la Colegiul National „Mihai Eminescu” este mare sarbatoare. 160 de ani de la nasterea lui Eminescu, 145 de ani de la infiintarea liceului. Cu ocazia asta, un maraton de activitati. Si un moment care mie mi-a fost tare drag. Sa vad cum apar, rand pe rand, fosti elevi. Cei mai vii si mai fericiti, mai plini de viata – cei din promotia 1959! Au terminat liceul acum 51 de ani si inca mai pastreaza legatura. Nu doar o data pe an, ci chiar mai des. E fascinant.Eu am terminat liceul acum opt ani… si pot sa spun pe degete despre cati dintre colegii mei mai stiu amanunte recente. Pastrat legatura – suna parca prea pompos… Si ar fi prea mult. E trist. Fugim mereu, ca sa fim la timp cu toate treburile noastre. Descoperim, astfel, ca niciodata nu mai avem timp. Ne bucuram cand auzim ceva de bine despre cineva, dar de intalnit ne intalnim, poate, la o inmormantare. Mai mergem la o petrecere si stam ca lesinatii, pe scaune, privind cum adevarata distractie se petrece in cercurile parintilor nostri – care n-au uitat sa faca diferenta intre munca si timp liber, care n-au uitat sa se prefaca odihniti, chiar daca sunt obositi.Am tinut mult la colegii mei. Cu toate bunele, cu toate relele prin care am trecut impreuna. Ma mai pot lauda ca aproape ii mai stiu pe toti, dupa nume si prenume, din clasa I si pana la master. Dar atat. Nu e suficient. Si-mi dau lacrimile… Sunt o fraiera. O fraiera ca n-am facut nimic mai mult pana acum, o fraiera ca mi se pare timpul pierdut si abandonez din nou. Si atunci, ce rost mai au lacrimile?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
