Cele mai frumoase amintiri din copilărie le am din secvențe compuse în Piața Unirii. Ca să ajung acolo, de acasă, făceam o plimbare infinită (așa mi se părea) și minunată, cu tramvaiul. Eram mereu dotată cu pâine multă și cu bucuria de a-mi reîntâlni prietenii. Porumbeii mă așteptau, necondiționat. Îmi plăcea să-i am aproape, să-i hrănesc – dar, și să-i privesc cum zboară până sus, sus de tot! Uneori, vedeam în zbor o întrecere, iar apropierea de cer o măsuram prin numărarea etajelor celei mai înalte clădiri din zonă. O clădire cu ajutorul căreia tata m-a învățat să număr până la 13! O clădire uriașă, care îmi provoca o enormă curiozitate. Mereu voiam să descopăr ce se ascunde dincolo – ce văd porumbeii de la ferestre.