• Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Ce se face cu singurătatea

    Singurătatea nu e de cerut. Nici de refuzat. Dacă apare la orizont, pur și simplu se trăiește.
    În singurătate poți să te cunoști, să te descoperi mai bine. În singurătate poți să te analizezi și să te vindeci. În singurătate se cern multe, se acceptă multe, se schimbă multe.
    În singurătate afli că nu ești, de fapt, singur.

  • Pentru minte,  Pentru suflet

    Din înțelepciunea mării: răul să îl scrii pe apă

    Priveam valurile cum se sparg la mal și nu mă mai săturam. Dantelăria din spumă ștergea urme de pași, iar nisipul redevenea neted și proaspăt, sclipind în soare. Nu reușeam să-mi desprind privirea de la imaginile astea care mi se derulau înainte, ca într-un dans. Răul să îl scrii pe apă – am simțit că-mi șoptesc marea și un sfânt! Și m-am înseninat.

  • Pentru minte,  Pietre...,  Vorbe de duh

    Lasă-te smuls din prieteniile toxice – mâine le vei mulțumi neprietenilor

    Unii oameni nu suportă să fie cicăliți. Să li se spună că greșesc. Unii oamenii preferă, chiar și fără să realizeze, prieteniile toxice. Unii oameni descoperă, în timp, că pot trăi doar cu lugu-lugu și cu aparentă liniște. Mi se pare firesc, pe de o parte. Cum să îndrăznească cineva să le atragă atenția, spre binele lor? Cum să vadă cineva răul spre care se îndreaptă și să le spună „stop”? Cum să își permită cineva să-și impună un punct de vedere, când ei n-au niciun punct de vedere?… Și, mai ales, când ei nu îndrăznesc să riposteze, să exprime ce-i deranjează? Când ei n-au habar să comunice, dar asta nu-i împiedică să fie mândri și siguri de ei, să-și croiască false identități și să se bucure de lingușelile altora?

    În prieteniile toxice, prietenii cu scop precis știu să tacă. Știu ce și cum să răspundă. Știu cât să tragă de elastic, să nu se rupă – atâta timp cât țelul nu-i atins. Prietenii cu scop precis au timp. Nu se grăbesc. Și nici nu-i doare inima când omul de care se folosesc se distruge – dacă distrugerea e în beneficiul lor. Căci, nu-i așa, cu cât e mai distrus un fraier, cu atât e mai ușor de manevrat și devine un mai bun executant. Doar că și fraierul se umflă-n pene și mai trage pe turta lui, și-apoi cei doi se încurcă în ițe, de ți-e mai mare dragul să-i privești cum dansează înnodați…

    Rămâi autentic, îi pierzi doar pe cei care se prefac că te iubesc

    Însă, iubirea de aproapele nu înseamnă puparea în fund a aproapelui. Nu înseamnă vorbe mieroase și nici stare de liniște – care vor ajunge cândva să iasă pe nas. Pentru că iubirea de aproapele nu exclude mustrarea lui. Adevărul poate că doare. Dar pentru oamenii deștepți, oricât de dureros ar fi un adevăr, e de o mie de ori mai de dorit – decât minciuni exprimate cu zâmbet și cu un pumnal ascuns pe la spate.

    Omul care are-n gușă fix ce are și-n căpușă, în stările lui de bunătate, ca și-n stările lui de răutate – e sincer. Enervant de sincer și de plictisitor și de incomod, mai ales în comparație cu omul fantastic. Cu omul care-și meșterește adevăruri pe fiecare situație, care știe să mângâie atunci când ar vrea să strângă de gât, care știe să spună da – atunci când ar vrea să spună nu – și invers.

    Deci… care-i faza? În ce lume trăim? În lumea în care cei care iubesc riscă să fie călcați în picioare, în lumea în care cei care se prefac că iubesc sunt înălțați pe un piedestal, comparați cu primii și declarați câștigători!

    Pare – și chiar este, pentru o perioadă – extraordinar de greu de trecut peste astfel de situații. Cum ai putea să păstrezi lângă tine un om pe care sincer îl iubești? Un om căruia sincer îi dorești binele și față de care inclusiv o parte dintre greșeli le-ai făcut din prea mult elan, pentru că ți-a păsat, pentru c-ai vrut să-l salvezi cu orice chip? Cum? Devenind altcineva? Categoric, nu.

    Prieteniile și prieteniile toxice – fiecare își alege singur soarta

    Căci respectul, dreptatea, adevărul sunt parte din iubirea cea adevărată de aproapele. Iar timpul vindecă – inclusiv de boala iubirilor deșarte și de prieteniile toxice. Să rămână împreună cei care se merită unii pe alții! Cei care vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-și scoată ochii. Căci prefăcătoria nu e veșnică, nici minciunile nu sunt eterne, iar trădările dintre trădători sunt la ordinea zilei.

    E ok, deci, să plângi după un om, dar e și mai ok să-i dai drumul, atunci când descoperi că tu nu mai ești bun pentru el – pentru că ești real. E ok să te retragi din ecuație, păstrându-ți demnitatea. E ok să suferi, e ok să te rogi pentru el. În egală măsură, e ok să-ți dorești să te vindeci. Să te vindeci de orice relație toxică și să-ți dai seama că nu poți salva lumea și nici măcar un om din lumea cea mare, dacă omul nu-și dorește să fie salvat.

    Fiecare își alege singur soarta. La fel cum își alege prietenii și vorbele pe care vrea să le audă. Oamenii-s mari și trebuie lăsați pe cont propriu. Inclusiv să-și revină fix atunci când vor avea chef, și nici o secundă mai devreme.

    Mulți dintre ei vor ajunge, în timp, să regrete deciziile luate, ochii intenționat închiși, compromisurile făcute, pe cei dragi pe care i-au pierdut din pură prostie și necazurile pe care și le-au dorit la piept, drept cel mai de preț talisman. Va fi foarte posibil ca regretele să vină târziu. Căci vor descoperi că viața ta, a mea, a ăstora nebuni și mult prea simpli și-a văzut de cursul ei firesc. Că inimile zdrobite s-au recompus, că nimic nu s-a dărâmat în absența lor, că totul a mers mai departe – alături de alte suflete, cu adevărat valoroase.

    Mulțumesc, la revedere!

    Unui om care te aruncă fix ca pe-o haină veche, atunci când nu-i mai ești de folos, trebuie să-i mulțumești. Unui om care l-a făcut pe aproapele tău să-și piardă mințile, să aprecieze liniștea mincinoasă și iubirea cu interes – trebuie să-i mulțumești! Tandemului acestuia trebuie să-i mulțumești din suflet pentru suferință – convins fiind că suferința ar fi fost mai mare mai încolo, convins fiind că, mai devreme sau mai târziu, cu același personaj lugu-lugu sau cu unul asemănător, trădarea oricum ar fi avut loc.

    De ce-urile nu-și au întotdeauna rostul. E pur și simplu. Și, da, se poate supraviețui trecând printr-un chin mare, aparent de nesuportat. Însă, conform unui proverb indian… Într-un final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, înseamnă că finalul nu-i aici. Cu siguranță, șuturile primite când ne-am așteptat mai puțin sunt, de fapt, trambuline menite să ne zboare de lângă cei care nu ne merită. Iar concluzia aceasta ar trebui să înceapă să ne facă, din start, viața mai bună.

  • Pentru minte,  Pietre...,  Vorbe de duh

    Timpul nu oprește în stație

    Trece vremea, trece vremea… și mă trec și eu. Tic-tac…

    Ieri ne minunam de 1 ianuarie, astăzi suntem deja pe 1 august. Toate-s la o aruncătură de băț una de alta și, totuși, cam cât de multe s-au întâmplat în această perioadă! Că le vedem sau nu, că le trăim sau nu, că le punem la suflet sau nu, că ne bucurăm sau nu, că ne supărăm sau nu… toate-și urmează cursul lor. Timpul nu așteaptă. Timpul nu iartă. Timpul nu stă la taclale și nici nu se oprește, când vede că noi ne-am oprit. Timpul nu ne obligă să-l urmăm – dar el merge mai departe.

  • Pentru minte,  Vorbe de duh

    Trăiește clipa – dacă vrei să trăiești

    Carpe diem! Cam acesta era motto-ul preferat al lumii, scris cu mult patos prin oracole. Un motto care m-a făcut să nu iau prea des îndemnul în serios. Am perceput acest trăiește clipa ca motiv de îndrăgosteală, petrecere în neștire și în orbire. Beție la propriu și la figurat, irosire a vieții respirate fără trecut și, mai mult decât evident, fără viitor.

    Se zice însă că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii se mai înțelepțesc. Pesemne că părul meu alb începe să-și mai spună cuvântul și să se revolte de sub vopsea… Măcar el se chinuie să mă aducă pe calea înțelepciunii și, uneori, îmi mai gâdilă mintea și mă îndeamnă să cuget.

  • Din online,  Explicaţiuni

    Inteligenţa emoţională la locul de muncă

    Am scris, mai demult şi cu foarte mare drag – despre inteligenţa emoţională. Este un subiect care mă pasionează şi care m-a făcut să pot spune şi despre mine că… sunt inteligentă! 🙂 Lăsând gluma la o parte, inteligenţa emoţională este o componentă extrem de importantă a vieţii noastre.

    De aceea, atunci când am intrat în posesia cărţii Inteligenţa emoţională la locul de muncă am lecturat-o din scoarţă în scoarţă. Sincer, mie mi s-a părut destul de firesc tot ceea ce se scrie Paz Torrabadella acolo. În acelaşi timp, am conştientizat faptul că prea puţini se folosesc, cu adevărat, de inteligenţa lor.