• Pentru minte,  Vorbe de duh

    Poți să crezi că eu nu sunt eu, dar asta nu înseamnă că ai dreptate

    Am fost întotdeauna atât de fraieră, încât am spus și când mi-am cumpărat chiloți. Niciodată n-am ascuns nimic, dacă am prezentat o informție ori dacă am răspuns la o întrebare. Niciodată nu m-am prezentat altfel. N-am „oferit” dileme – dacă eu sunt eu sau eu nu sunt eu. Niciodată n-am așteptat să mă placă toată lumea așa… pur și simplu.

    Am fost întotdeauna atât de fraieră în a mă prezenta așa cum sunt, încât am avut de multe ori un șoc atunci când aflam câte o noutate despre mine. Despre ce-am mai făcut, despre ce spun, despre ce gândesc, despre modul în care îmi planific pașii de mare deșteaptă interesată de imaginea personală mai mult decât de adevăr.

    Adevărul e că… n-am nicio imagine de apărat. Sunt nimeni în drum și niciodată nu am încercat să fiu cineva cu orice preț.

    eu nu sunt eu - Anda Elena Pintilie

    De-a lungul vremii, am început să zâmbesc în fața noutăților despre mine. Nu prea mă mai afectează, dar uneori mă pun pe gânduri. Probabil că oamenii chiar cred, în sinea lor, că eu nu sunt eu. Probabil că e o scuză bună ca să se simtă în regulă atunci când își pun capul pe pernă.

    N-am de ce să conving cu forța

    De-a lungul vremii, unii care m-au rănit tare mi-au spus acel… „ai avut dreptate”. Sau… „tu chiar ești tu!”. Nu m-am simțit câștigătoare în vreun fel. Nu am simțit că mi s-a „reabilitat” imaginea, cum nici imaginea așa-zis stricată nu mă afecta.

    Din toată învălmășeala de oameni, de momente, de întâmplări, n-am pe creier decât o persoană. Pare de necrezut cum o singură persoană – exterioară complet casei și poveștilor mele de viață – mi-a făcut răul care să-mi rămână pe creier. Uneori dau întâmplător de ea pe Facebook și zâmbesc la multitudinea de citate motivaționale și la comportamentul său îngeresc. Probabil că încă mai crede că sunt eu Anda-cea-rea și că ea e persoana-din-povești-care-te-salvează-de-Anda.

    Am încercat cândva să-i vorbesc și să-i lămuresc toate părerile. M-am zbătut sincer. Apoi am înțeles că binele cu forța nu e bine. Și-am renunțat.

    Am pe creier omul nu pentru că nu iert sau nu uit sau mai știu eu ce chestie. Ci doar pentru că nu înțeleg cum aleg unii să trăiască în cumplită înșelare și să aleagă de la ei putere ce e bine, ce e rău, cine-s bunii, cine-s răii, cine minte, cine spune adevărul… și totul să fie pe dos! De ce ți-ai distruge sufletul în halul ăsta și de ce ți-ai face dușmani dintre cei cu chiloții și cu toate gândurile la vedere?

    ***

    N-am explicație. Nici vreo concluzie la cele povestite. Am doar o rugăminte. Lăsați judecățile în seama judecătorilor. Aveți grijă de sufletele voastre și fiți fericiți cu ce și cu cât aveți. Creșteți frumos, natural. Alegeți să iertați. Și să vă rugați pentru cei care vă greșesc. Nu e greu. E cumplit de greu. Dar e singura variantă.

    ***
    Citește și:

    * Doar eu – incompletă și imperfectă

    * Eu nu fac parte din lumea lui „altfel”

    Dar ȘI… 🙂

    * Dacă-ți arăt un umăr gol, nu înseamnă că mă cunoști cu totul

  • Secvenţe,  Te-Ve(de)

    E vorba de sinceritate, dar… trăim în minciună!

    Mi-am amintit de la un film din toiul nopții că… trăim în minciună. Episodul avea în centrul atenției un personaj crispat de faptul că-n jurul lui toți ascundeau realități, se fereau, dădeau răspunsuri corecte… dar nu și adevărate.

    E vorba de sinceritate!, a încercat omul să verbalizeze frustrarea ce-l măcina. Și, până la urmă, firescul pe care l-ar fi văzut atât de ușor de aplicat.

    Însă un alt personaj i-a explicat în două propoziții tot ce era de explicat: Unii nu vor sinceritate. Le e mai ușor să trăiască în minciună.

    Mda. Păcat că replicile astea nu-s doar așa, de film.

    ciuperci otravitoare - trăim în minciună

    Citește și:

    * Șapte adevăruri despre minciuni

    * Cu sinceritate, despre minciuni

  • Pentru minte,  Pietre...,  Vorbe de duh

    Lasă-te smuls din prieteniile toxice – mâine le vei mulțumi neprietenilor

    Unii oameni nu suportă să fie cicăliți. Să li se spună că greșesc. Unii oamenii preferă, chiar și fără să realizeze, prieteniile toxice. Unii oameni descoperă, în timp, că pot trăi doar cu lugu-lugu și cu aparentă liniște. Mi se pare firesc, pe de o parte. Cum să îndrăznească cineva să le atragă atenția, spre binele lor? Cum să vadă cineva răul spre care se îndreaptă și să le spună „stop”? Cum să își permită cineva să-și impună un punct de vedere, când ei n-au niciun punct de vedere?… Și, mai ales, când ei nu îndrăznesc să riposteze, să exprime ce-i deranjează? Când ei n-au habar să comunice, dar asta nu-i împiedică să fie mândri și siguri de ei, să-și croiască false identități și să se bucure de lingușelile altora?

    În prieteniile toxice, prietenii cu scop precis știu să tacă. Știu ce și cum să răspundă. Știu cât să tragă de elastic, să nu se rupă – atâta timp cât țelul nu-i atins. Prietenii cu scop precis au timp. Nu se grăbesc. Și nici nu-i doare inima când omul de care se folosesc se distruge – dacă distrugerea e în beneficiul lor. Căci, nu-i așa, cu cât e mai distrus un fraier, cu atât e mai ușor de manevrat și devine un mai bun executant. Doar că și fraierul se umflă-n pene și mai trage pe turta lui, și-apoi cei doi se încurcă în ițe, de ți-e mai mare dragul să-i privești cum dansează înnodați…

    Rămâi autentic, îi pierzi doar pe cei care se prefac că te iubesc

    Însă, iubirea de aproapele nu înseamnă puparea în fund a aproapelui. Nu înseamnă vorbe mieroase și nici stare de liniște – care vor ajunge cândva să iasă pe nas. Pentru că iubirea de aproapele nu exclude mustrarea lui. Adevărul poate că doare. Dar pentru oamenii deștepți, oricât de dureros ar fi un adevăr, e de o mie de ori mai de dorit – decât minciuni exprimate cu zâmbet și cu un pumnal ascuns pe la spate.

    Omul care are-n gușă fix ce are și-n căpușă, în stările lui de bunătate, ca și-n stările lui de răutate – e sincer. Enervant de sincer și de plictisitor și de incomod, mai ales în comparație cu omul fantastic. Cu omul care-și meșterește adevăruri pe fiecare situație, care știe să mângâie atunci când ar vrea să strângă de gât, care știe să spună da – atunci când ar vrea să spună nu – și invers.

    Deci… care-i faza? În ce lume trăim? În lumea în care cei care iubesc riscă să fie călcați în picioare, în lumea în care cei care se prefac că iubesc sunt înălțați pe un piedestal, comparați cu primii și declarați câștigători!

    Pare – și chiar este, pentru o perioadă – extraordinar de greu de trecut peste astfel de situații. Cum ai putea să păstrezi lângă tine un om pe care sincer îl iubești? Un om căruia sincer îi dorești binele și față de care inclusiv o parte dintre greșeli le-ai făcut din prea mult elan, pentru că ți-a păsat, pentru c-ai vrut să-l salvezi cu orice chip? Cum? Devenind altcineva? Categoric, nu.

    Prieteniile și prieteniile toxice – fiecare își alege singur soarta

    Căci respectul, dreptatea, adevărul sunt parte din iubirea cea adevărată de aproapele. Iar timpul vindecă – inclusiv de boala iubirilor deșarte și de prieteniile toxice. Să rămână împreună cei care se merită unii pe alții! Cei care vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-și scoată ochii. Căci prefăcătoria nu e veșnică, nici minciunile nu sunt eterne, iar trădările dintre trădători sunt la ordinea zilei.

    E ok, deci, să plângi după un om, dar e și mai ok să-i dai drumul, atunci când descoperi că tu nu mai ești bun pentru el – pentru că ești real. E ok să te retragi din ecuație, păstrându-ți demnitatea. E ok să suferi, e ok să te rogi pentru el. În egală măsură, e ok să-ți dorești să te vindeci. Să te vindeci de orice relație toxică și să-ți dai seama că nu poți salva lumea și nici măcar un om din lumea cea mare, dacă omul nu-și dorește să fie salvat.

    Fiecare își alege singur soarta. La fel cum își alege prietenii și vorbele pe care vrea să le audă. Oamenii-s mari și trebuie lăsați pe cont propriu. Inclusiv să-și revină fix atunci când vor avea chef, și nici o secundă mai devreme.

    Mulți dintre ei vor ajunge, în timp, să regrete deciziile luate, ochii intenționat închiși, compromisurile făcute, pe cei dragi pe care i-au pierdut din pură prostie și necazurile pe care și le-au dorit la piept, drept cel mai de preț talisman. Va fi foarte posibil ca regretele să vină târziu. Căci vor descoperi că viața ta, a mea, a ăstora nebuni și mult prea simpli și-a văzut de cursul ei firesc. Că inimile zdrobite s-au recompus, că nimic nu s-a dărâmat în absența lor, că totul a mers mai departe – alături de alte suflete, cu adevărat valoroase.

    Mulțumesc, la revedere!

    Unui om care te aruncă fix ca pe-o haină veche, atunci când nu-i mai ești de folos, trebuie să-i mulțumești. Unui om care l-a făcut pe aproapele tău să-și piardă mințile, să aprecieze liniștea mincinoasă și iubirea cu interes – trebuie să-i mulțumești! Tandemului acestuia trebuie să-i mulțumești din suflet pentru suferință – convins fiind că suferința ar fi fost mai mare mai încolo, convins fiind că, mai devreme sau mai târziu, cu același personaj lugu-lugu sau cu unul asemănător, trădarea oricum ar fi avut loc.

    De ce-urile nu-și au întotdeauna rostul. E pur și simplu. Și, da, se poate supraviețui trecând printr-un chin mare, aparent de nesuportat. Însă, conform unui proverb indian… Într-un final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, înseamnă că finalul nu-i aici. Cu siguranță, șuturile primite când ne-am așteptat mai puțin sunt, de fapt, trambuline menite să ne zboare de lângă cei care nu ne merită. Iar concluzia aceasta ar trebui să înceapă să ne facă, din start, viața mai bună.