Sileşte-mă să mă întorc spre Tine!
De multe ori, când ne rugăm, citim niște cuvinte – iar mintea și sufletul ne umblă pe coclauri. Mai există, însă, și dăți fericite, în care câte un fragmențel ne face să-l trăim cu totul și să ne înfiorăm, conștientizând ceea ce zicem/ cerem/ dorim… Așa mi s-a întâmplat cu o bucățică dintr-o rugăciune de suflet: De aceea, te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine.
Tot citind, tot ajungând la bucata aceasta, m-am oprit, m-am scuturat și m-am întrebat: Dumnezeule, oare eu înțeleg ce-Ți cer?
Gândul de dinaintea cafelei de dimineață
Câteodată, abia reușim să ne facem curaj să răspundem ceasului. Ok, ok, mă trezesc… Și mai stăm cinci minute. Și încă vreo cinci… Până când… văleu, iar sunt în întârziere! Și fuga, fuga, fuga… alergăm ca bezmeticii prin casă, încercând să recuperăm cele cinci, cinci și încă vreo cinci minute de închipuit răsfăț.
Din timpul ăsta leșinat și apoi din timpul cel alergat – oare mai reușim să strecurăm două secunde
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase