• Ale tinereţii valuri,  Vorbe de duh

    Doar eu – incompletă și imperfectă

    Am de unele, pentru că nu am altele. Fac unele, pentru că nu fac altele. Nimic nu e total, complet, ideal. Eu nu sunt nici pe departe perfectă. Așa că, atunci când unii se minunează de cât de faină aș fi, eu mai cu foc râd și explic că nimic nu sunt, nimic nu fac, nimic nu am. Sunt incompletă și imperfectă!

    Anda Elena Pintilie - incompleta si imperfecta
    Foto: Andrei Prian

    Eu sunt, în mare, fericită, pentru că nu-mi trebuie multe și pentru că nu aștept să-mi creeze alții fericiri. Eu sunt, în mare, mulțumită cu ceea ce am pentru că, de fapt, nimic material nu prea am… În ceea ce privește oamenii, îi am nemeritat de mult și de frumos pe câțiva. Pe cei care încă mă iubesc, mă suportă, mă cuprind în viața și în brațele lor. Am și pierdut oameni din echipă. Și-am suferit. Mult! Și, totuși, am dat drumul… Nimeni nu trebuie să fie cu forța lângă mine.

    Să mă dau cine nu sunt? Nu! Mi-s suficientă „eu”…

    Eu sunt, în mare, mulțumită, pentru că niciodată, niciun gol din suflet și nici din stomac nu au rămas neumplute. Atunci când n-am mai avut, atunci am primit. Arunci când n-am mai putut, atunci mi-a venit ajutor. Atunci când am fost la pământ, atunci am fost ridicată mai sus. Am primit ajutor concret, simțit, minunat! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

    Mi s-ar părea obositor să mă dau cine nu sunt și să mă clădesc pentru alții, pe false temelii și pe orgolii ce mereu au nevoie de hrană. Nu sunt și nu-mi doresc să cresc așa.

    Eu sunt ok cu viața mea în care n-am de toate. Eu sunt ok în viața mea incompletă și imperfectă. Eu sunt ok în colțul meu din care nu mă văd nici faină, nici minunată, nici de neînlocuit. Sunt doar o Anda Elena. Și asta îmi e de ajuns.

  • Din online,  Pentru minte,  Vorbe de duh

    Dacă-ți arăt un umăr gol, nu înseamnă că mă cunoști cu totul

    Ceea ce scriu e doar o parte din mine. Ceea ce arăt e doar o parte din ceea ce însemn. Ajung în locuri în care nu-mi dau check-in, mă întâlnesc cu oameni alături de care nu mă pozez și cărora nu le dau tag, mă implic în activități prea puțin cunoscute de alții. Viața mea întreagă e știută de Dumnezeu și de mine, iar o parte mai consistentă din viață e deschisă doar câtorva persoane. Viața mea din mediul virtual, deși una activă – e o frântură din ceea ce sunt.

    De aceea, mă uimesc cei care cred că mă cunosc – doar ca să mă judece mai cu spor. Mă uimesc cei care cred că respir între blog și Facebook și, prin urmare, își permit să-și dea cu părerea mai mult decât le permite propria lungime a nasului. Faptul că-mi dezgolesc un umăr – uneori cu grație, alteori stângaci, uneori poate vulgar, alteori surprinzător –